O vizită la cabinetul medical

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu Mihăiţă sunt coleg de grupă. Chiar mai mult de atât, suntem prieteni. Ne iubim şi ne respectăm suficient ca să nu ne producem răni care să necesite spitalizarea. Stăm la acelaşi pupitru şi mâncăm aceeaşi mâncare, în sensul că eu îmi mănânc pacheţelul meu de mâncare şi el tot pe al meu. În pauze ni se alătură şi Mirciulică, dar timid, aşa cum îi stă bine unui învăţăcel. Spre surprinderea generală, ne apărăm reciproc şi ne ţinem partea ori de câte ori e cazul. Cum este astăzi. Vin, intru în sala de curs, îmi arunc caietele pe pupitru şi când credeam că îmi este lumea mai dragă, apare Mihăiţă. Roşu la faţă, cu nişte cearcăne cât toate zilele. Roşeaţa ştiu că i se trage de la expunerea prelungită la ultraviolete când stă la bere pe terase, dar nu-mi explic cearcănele. Aşa că intru la idei şi îl iau la întrebări:
- Ce e cu tine?
- Frate, nu ştiu. Am impresia că am febră. Mă dor ochii, mă doare capul, tremur, ce să mai zic, mă simt rău.
- Te simţi rău? Te doare toate? Te-ai uitat în oglindă?
Întrebarea e pur retorică pentru că două lucruri erau stabilite odată pentru totdeauna în viaţa lui: să nu se uite niciodată în oglindă şi să nu-şi facă pantofii.
- Eşti roşu ca un gogoşar, continui eu. Bulgăresc, precizez eu privindu-l cu subînţeles.
Omul lasă vinovat capul în jos şi mă întreabă cu glas stins:
- Şi ce să fac?
Fiind cel mai lucid dintre noi doi consider că a venit momentul să iau atitudine.
- Uite, îţi spun eu cum facem. Lăsăm caietele aici şi vorbă la colegi şi te duc urgent la cabinetul medical.
Zis şi făcut. Din vorbă în vorbă reuşim să identificăm locaţia cabinetului medical, îi scot fişa şi ne aşezăm pe un culoar în faţa unei camere aşteptând apariţia vreunui medic. Cu coada ochiului văd că biata victimă şade cu capul în piept. “Trebuie să-l ajut, trebuie să fac ceva pentru el” mă automotivez gândindu-mă că dacă îl pierd nu voi mai avea parte de murăturile minunate făcute de mama lui.
Nu trec mai mult de 30 de minute şi iese o asistentă. Ne vede stând blegi pe scaune şi, înainte de a apuca să-i explic ceva, scoate două termometre şi ne ordonă scurt:
- Ia băgaţi-vă astea sub braţ!
- Şi eu? întreb timid şi cu glas şugubăţ.
- Dar tu ce ai? Eşti mai cu moţ? Hai, nu mai pierde timpul, vin în cinci minute să le văd.
Mai mult în glumă şi ca să-i dau un suport moral bietului Mihăiţă, bag termometrul sub braţ şi ne punem pe aşteptat. Fix după cinci minute iese asistenta.
- Ia să văd!
Şi întinde mâna spre Mihăiţă. Supus, cu privire de câine, acesta îi dă termometrul, tipa îl ia, îl citeşte şi declară:
- 37 cu 2. Al tău?
Şi întinde mâna spre mine. Stăpânindu-mi cu greu râsul la gândul că va vedea în curând inutilitatea gestului ei, îl scot şi i-l dau cu multă graţie.
- 42 cu trei, decretează ea.
Mă uit disperat când la ea, când la Mihăiţă neştiind cum să răspund la un asemenea tupeu. Cum adică 42? Cum adică cu trei? Cu cine crede ea că vorbeşte aşa? Îmi dau seama că Mihăiţă parcurge şi el un moment de dezechilibru: cine pe cine a adus la cabinet? Iar femeia continuă autoritară:
- Hai, fuguţa înapoi la ore! Iar cu tine nu e de glumă, continuă ea privindu-mă cu tâlc. Treci în cabinet!
Aşa că, până la urmă, Mihăiţă s-a ales cu câteva aspirine, iar eu cu o săptămână de concediu medical şi tratament strict la pat. Evident că nu am pierdut prilejul să-i promit că nu-l voi mai duce niciodată la cabinet chiar dacă mi-a făcut copii la toate cursurile din săptămână.
Să auzim de bine!