O groază de salvamontişti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una dintre cele mai dificile probleme pentru un ghid montan este stăpânirea turiştilor din grup. Şi aici nu este vorba de stăpânire în sensul de asuprire, ci în sensul de control. Orice ghid, chiar şi numai cu o lună de activitate în urmă, poate observa lesne că turiştii din grup sunt asemenea unor iepuri: sar şi ţâşnesc care încotro exact atunci când te aştepţi mai puţin.
Aparent, problema nu e gravă pentru că există şi arme de foc cu lunetă şi bătaie lungă... Adevărata problemă este că trebuie să-i aduci la punctul iniţial în aceeaşi stare în care au fost la plecare. Corolarul este că, atunci când îi preiau, întâi îi miros ca să aflu care e beat şi care nu, pentru că exact în aceeaşi stare va trebui să-i aduc înapoi.
Astăzi am un grup de tineri neliniştiţi, dar nu băuţi. Îi preiau conform listei de inventar şi pornim la drum. Personal, am un obicei ciudat: de câte ori vedem ceva interesant, fac un popas şi le explic. Probleme de istorie a locului sau legende legate de el, le dau amănunte despre ce văd spre toate punctele cardinale etc. Se pare că metoda dă roade. Punându-i să gândească, afluxul de sânge din muşchi se îndreaptă spre creier şi astfel sunt mai liniştiţi. E doar o presupunere...
Din panoramă în panoramă şi din popas în popas ajungem la vila unde urma să fim cazaţi. A doua zi, urma să plecăm de acolo pe trasee montane. Pe drum am o atitudine democratică, în sensul că merg în mijlocul lor. Acest lucru le permite să-mi asculte diverse povestiri legate de munte şi de viaţa de aici. Între ele, una le captează atenţia în mod deosebit. Le povestesc cum mi s-a întâmplat odată ca, fiind cu un grup pe un traseu, să mă întâlnesc cu un salvamontist pe care îl cunoşteam. Omul plecase iarna, pe o zăpadă de un metru, prin creierul munţilor, doar în cămaşă, până la o cabană aflată la vreo două ore de mers (pentru noi) ca să-şi cumpere ţigări. La sfârşitul istorisirii am simţit cum sentimentele lor faţă de salvamontişti au suferit o schimbare radicală.
Ajunşi la vilă le dau camerele în primire şi merg cu ei la masă. Mi se par destul de responsabili ca să îi las singuri până la ora de culcare, dar nu atât de responsabili încât să îi las de capul lor. Drept pentru care, ajunşi înapoi la vilă, îi strâng pe toţi şi le spun:
- Dragii mei, uitaţi cum stau lucrurile. Eu mă voi băga acum în pat şi mă voi culca. Voi aveţi liber să umblaţi prin staţiune până la orele doisprezece fix. Aţi înţeles?
- Da, îmi răspund ei într-un mod nu prea convingător, ca să nu zic cu jumătate de gură.
Atunci continui:
- Dacă la ora doisprezece fix nu sunteţi la căpătâiul meu să ştiţi că nu voi chema Poliţia.
- Nuu? se miră ei nevenindu-le să creadă urechilor.
- Nu! Adică da, nu voi chema Poliţia, ci voi chema Salvamontul. Şi ăia vor şti ce să vă facă...
Grupul pleacă spăşit, cu capetele în pământ. Mă învelesc şi adorm instantaneu. La orele unsprezece şi cincizeci de minute fix, simt cum mă zgâlţâie cineva. Fac ochi, mă ridic în capul oaselor şi văd tot grupul adunat la capul patului ca la priveghi. Toţi cu ochii cât cepele şi respiraţia precipitată.
- Mgh, mbhm, ce s-a întâmplat? L-a prins pe asasin? bâigui pe jumătate adormit şi trezit brusc din vis.
- Domnu’ ghid, vă rugăm uitaţi-vă la ceas. Nu am întârziat niciun minut. Vă rugăm frumos să nu chemaţi Salvamontul!
Stăpânindu-mi cu greu hohotele de râs, le răspund cât pot de sobru:
- Bine, e-n regulă. Mergeţi la culcare. Tocmai pusesem mâna pe telefon...
Să auzim de bine!