A murit Adrian Păunescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
A murit Adrian Păunescu.
Îmi este ciudă pe mine pentru că nu pot spune decât o platitudine. Recunosc faptul că nu l-am admirat în postura de conducător al „Cenaclului Flacăra”.
A murit Adrian Păunescu.
Stilul dictatorial abordat de el în cadrul cenaclurilor nu mi se părea altceva decât o prelungire culturală a dictaturii ceauşiste.
A murit Adrian Păunescu.
Acelaşi stil abordat şi în emisiunea „Antena vă aparţine” mi-a făcut această emisiune antipatică.
A murit Adrian Păunescu.
Dar, indiferent de opiniile mele despre comportamentul lui social, nici măcar o secundă nu i-am contestat geniul, nu i-am contestat măreţia. Pentru că a avut măreţia unui munte.
A murit Adrian Păunescu.
A murit un geniu, un stâlp al culturii româneşti, o inimă mare şi românească s-a stins azi din viaţă, ducând cu ea tot binele care îl mai avea de făcut. Pentru că a fost parte din inima ţării.
A murit Adrian Păunescu.
A murit un om de geniu care s-a identificat cu spiritul românesc, a murit o icoană vie a culturii româneşti, a murit o poezie de om. Pentru că poezia s-a născut pentru a fi scrisă de el.
A murit Adrian Păunescu.
A murit o parte din sufletul nostru, a murit un om atât de mare şi de grav încât nu ne putem imagina moartea lui, un om al cărui spirit a răspândit poezia între oameni, a murit Adrian Păunescu şi, odată cu el, a murit o epocă. E dureros cum se duc aceşti oameni mari ai sufletului nostru, iar noi rămânem singuri cu micimea noastră. De un singur lucru mă bucur: acela că voi putea spune că am trăit în aceeaşi epocă cu Adrian Păunescu.
Pacient la sfârşit de veac este poezia propriului epitaf pe care am găsit-o în ziarul Ring.

Şi află, doctore, c-aici mă doare
Acolo unde geme-un colţ de ţară
Acolo unde plânge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.
Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sânge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sânge.
Faracopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărănească sânge.
Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata, şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănâncă.
O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.
Sunt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, târzie,
Această dulce ţară zbuciumată.
Deci, doctore, acestea se întâmplă,
Acestea să le afle telegraful,
Mă trage mâlul veacului de tâmplă
Din care nu vreau să e-aleagă praful.
Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine darul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.
De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sunt bolnav de soarta Europei
Şi pacea doarme-n inimă la mine.
Încolo, câte-o tuse, câte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă,
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.
Acestea sunt versuri scrise de Adrian Păunescu în 1983. Se pare că geniile nu au numai conştiinţa geniului lor, ci au o conştiinţă a morţii mult mai acută.
Să auzim de bine!