Şcoala afterschool

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Copiii noştri sunt stresaţi. Şi nu oricum, ci rău de tot. Aşa au decis psihologii. Sau sociologii. Cine îi stresează? Păi, culoarea roşie a pixului cu care se scrie nota. De sute de ani copiii îşi văd notele trecute cu roşu de către profesori şi nu s-au stresat. Acum se stresează pentru că văd câteva secunde câteva liniuţe şi o semnătură. Culoarea roşie a ambalajelor bomboanelor nu îi stresează. Culoarea roşie a bluzelor sau a ojei cu care încep să-şi dea fetele de la unsprezece ani nu îi stresează. Culoarea roşie a rujului cu care se maimuţăresc elevele nu îi stresează. Culoarea roşie a înscrisurilor de pe tricouri nu îi stresează. Culoarea roşie a maşinilor sport după care întorc privirile nu îi stresează. În schimb, sunt în pragul de a pierde anul şcolar pentru că văd câteva secunde o notă scrisă cu roşu.
Credeţi că acesta le aste singurul stres? Nu, nici vorbă! Copiii noştri mai sunt stresaţi de sintagma “lucrare de control”. Groaznice cuvinte! Depresive cuvinte! Psihologii sau sociologii au decis ca să fie înlocuită cu “evaluare”. Termenul de “control” nu va mai fi întâlnit de ei niciodată în viaţă. Şeful lor nu îi va “controla”, ci îi va “evalua”. Poliţistul le va cere actele la “evaluare”. Soţiile îi vor “evalua” la portofele. La medic nu vor mai merge la “control”, ci la “evaluare”.
Copiii noştri cer tot mai mult şi oferă tot mai puţin. Tot ce e altfel decât dorinţele lor îi stresează. Nu îi stresează că fumează în curtea şcolii, dar îi stresează nota scrisă cu roşu. Nu îi streseză că termină liceul având nivelul cunoştinţelor la cel de semianalfabet. Pe ei îi stresează un simplu cuvânt. Copiii noştri cei stresaţi din nimicuri sunt tot mai puţin pregătiţi pentru viaţă. Un simplu cuvânt, o simplă liniuţă roşie le dă viaţa peste cap. Copiii noştri sunt tot mai mult crescuţi în borcan. Orice adiere de vânt îi va pune la pat, orice cuvânt la va provoca depresii psihice, orice atingere le va provoca leziuni ireparabile, orice fărâmă de mâncare le va da sănătatea peste cap pe viaţă. Orice problemă îi va trimite automat în braţele psihologilor atât de grijulii. Sau sociologilor atât de grijulii. Viaţă care le va fi tot mai virtuală, tot mai depărtată de cea reală. Viaţa pe Facebook le va oferi adevăratele momente de fericire şi împlinire. Viaţa tastând în faţa monitorului va fi viaţa lor ideală, lipsită de contacte fizice, de concret, de mişcare. O viaţă ireală, o viaţă pe monitor, o viaţă care îi fragiliza tot mai mult, până vor ajunge umbrele unor fiinţe care trăiesc în aerul şi pe pământul planetei.
Dar, după cum spune proverbul, poate tot răul e spre bine. Poate aşa, feriţi de asemenea stresuri, nu vor mai râde ca tembelii spunând că Moş Ion Roată a fost un fotbalist.
Să auzim de bine!

De luat aminte...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Se pare că, pe suprafaţa Pământului există şi locuri de vis, locuri în care oamenii trăiesc o viaţă corectă şi demnă. Exceptând viaţa pe o insulă cu cocotieri din Pacific, cred că oricine şi-ar dori ca să trăiască într-un mediu asemănător cu cel descris de mai jos. Doar că pentru noi, românii, apare o problemă existenţială: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Cu ce trebuie ca să începem: cu educaţia ca să avem parte şi noi de un trai civilizat sau cu un trai civilizat ca să avem o bună educaţie? Din această dilemă nu putem ieşi, vorba lui Caţavencu...

Rândurile de mai jos descriu, în special, situaţia învăţământului din Finlanda, dar se poate vedea clar printre rânduri efectul învăţământului asupra civilizaţiei. Personal, lucrurile mi se par atât de frumoase încât nu mă ruşinez ca să-i întreb pe cititorii mei din Finlanda: este CHIAR aşa, fraţilor?

“Finlanda este, în acelaşi timp, şi una din ţările cu cele mai ridicate nivele de trai din lume. În urma perioadei de gravă recesiune economică din anii '90, guvernul a hotărât ca să dedice fonduri importante educaţiei, cercetării şi tehnologiei. Rezultatul: în mai puţin de 10 ani, Finlanda a trecut pe primele locuri din lume ca bunăstare socială şi bogăţie.

Exemplul Nokia: la început, un sat cu o singură fabrică de cizme de cauciuc. Apoi, o fabrică de televizoare. În sfârşit, pe baza alianţei dintre patronat şi sindicate, se mizează pe telefonia celulară. Astăzi sunt lideri mondiali, înaintea Germaniei, Japoniei şi Statelor Unite.

De ce este atât de obişnuit ca în Finlanda, un adolescent normal să termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleză perfectă şi citind o carte pe săptămână?

07:45 - Saili (15 ani) aşteaptă autobuzul urban care îl va lăsa la poarta şcolii (nu există autobuze şcolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii încearcă să-i facă pe fiii lor independenţi de mici. Pe foarte puţini dintre ei, părinţii lor îi duc cu maşina până la şcoală. Biletul este subvenţionat de către municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de şcoală. În exterior, instalaţiile şcolii dau o impresie spartană. Niciun muc de ţigară, nicio hârtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.

09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizează pe studiile de limbă maternă, matematică şi engleză. 75% dintre materii sunt comune în toată ţara. Restul îl alege şcoala, de acord cu profesorii, părinţii şi elevii. Orele sunt scurte, intense şi, mai ales, foarte participative. În interiorul şcolii, curăţenia este şi mai evidentă. Totul pare recent dat în folosinţă. Pe bănci şi pupitre nu sunt semne şi nu se scrijeleşte nimic. Şcoala este publică şi, bineînţeles, gratuită, dar cu instalaţii demne de un colegiu "scump" din Spania. Sălile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasmă cu TV în circuit închis, acvariu de 200 de litri cu peşti tropicali, bucătărie completă, dispozitive audiovizuale, aer condiţionat, multe plante. Fiecare doi elevi au câte un calculator. O duzină de maşini de cusut în sala de croitorie, aparate de sudură, scule de tâmplărie, schiuri... O sală de sport acoperită, un auditoriu pentru orele de teatru şi o sală de mese cu autoservire. Cărţile sunt gratuite, materialul şcolar e gratuit, mâncarea e gratuită.

12:00 - Mâncare caldă, nutritivă şi gratuită. Saili are o jumătate de oră pentru prânz, la restaurantul şcolii. Legea finlandeză obligă ca meniul să fie gratuit, nutritiv şi cu multe feluri de salate şi fructe. Se bea apă sau lapte. Costurile le plăteşte municipalitatea fiecărui oraş. Dacă orele se prelungesc până după amiaza, şcoala are obligaţia de a oferi o gustare elevilor.

16:05 - Înapoi acasă, Saili joacă hockey cu fratele lui mai mic. Nu există delincvenţă, străzile sunt sigure. Când se lasă seara, Saili şi fratele lui, care au învăţat să gătească la şcoală, pregătesc cina pentru părinţii lor, dacă aceştia întârzie la serviciu.

18:30 - Cina şi sauna (aceasta, de 3 ori pe săptămână) sunt momentele în care familia se află împreună. Se conversează mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorinţele, progresele şi nevoile lor. Dar, în aceeaşi măsură, se fac şi planuri de vacanţă pentru toată familia, în comun.

20:15 - Temele şi la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casă, deşi Saili le termină rapid, într-o oră sau două, pentru că de-abia aşteaptă ca să se urce în pat şi să citească “Harry Potter” în engleză. Pentru Saili, şcoala este ca un serviciu.

- "Dacă un copil doreşte să studieze, poate să ajungă medic sau judecător sau inginer, chiar dacă familia sa este una saracă".

- Educaţia fiecărui copil costă statul finlandez 200.000 de euro, de la grădiniţă până la absolvirea unei universităţi. "Sunt banii cel mai bine folosiţi din impozitele noastre".

- Studenţii plătesc doar cărţile şi mâncarea (2,50 euro la restaurantul facultăţii). Apoi, statul îi ajută să se emancipeze dându-le subvenţii pentru închirierea unei locuinţe şi primul salariu.

- Elevii au un respect total faţă de profesori şi se vede în orice moment politeţea în relaţiile dintre ei. Nu poartă uniforme, dar sunt întotdeauna simplu şi corect îmbrăcaţi şi pieptănaţi.

- Într-o şcoală din centrul capitalei Helsinki, sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelaşi. Sistemul educaţional nu este elitist şi nu urmăreşte producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cât mai înalt.

- Temele sunt sfinte. Şi este foarte rău văzut ca un elev care să copieze, chiar şi de către ceilalţi elevi. Este de neconceput ca un elev să scoată o fiţuică la un examen. Cel care ar face-o, ar fi izolat de către restul de elevi. "De ce să rişti, când poţi ca să studiezi?" Pe aceeaşi linie, ca adulţi, nu-şi vor imagina ce este evaziunea fiscală. Nu e de mirare că Finlanda se află în fruntea ţărilor cu cele mai ridicate statistici de transparenţă şi cea mai scăzută corupţie publică.

- Preşedinta Finlandei, Tarja Halonen, licenţiată în Drept şi profesoară: "Când îi cert pe studenţii mei, le spun că irosesc banii contribuabililor".

- Nu există repetenţi, deşi nu există decât o singură oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv că viaţa însăşi nu se trăieşte decât o singură dată". Se studiază până când se ia examenul, dar promovarea în anul următor este automată.

- "Ziua de lucru" a lui Saili este intensă, de la 8 până la 3. Orele sunt însă scurte, de 45 de minute. Una dintre recreaţii se petrece obligatoriu afară, în aer liber. Se stimulează raţionamentul critic înaintea memorizării mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, artă digitală, coafură, arte marţiale, hockey, schi de tură, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanică sau muzică. Elevii cântă la vioară, chitară electrică sau la ce preferă. Şi, încă odată, se încurajează gândirea critică şi se discută.

- "Saili încă nu s-a hotărât ce vrea să facă mai încolo. Chimie, medicină veterinară sau creaţie de jocuri video. Îl întreb dacă este fericit. Fără ca să clipească, îmi răspunde că da."

Da, dar secretul este altul: pe la anul 1600, s-a legiferat o lege că cine nu ştie să scrie şi să citească, nu are voie cav să facă copii...!” Erh, mi se pare că finlandezii au toate motivele ca să-şi ureze:

Să auzim de bine!

Parabola cu şcoala

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne apropiem cu paşi mari de sfârşitul şcolii de ghizi. Suntem toţi cu creierele doldora de noţiuni, dar cu zece kilograme mai slabi.
Noţiunile în plus au apărut mulţumită orelor de curs făcute în fiecare după amiază timp de câteva luni, iar kilogramele în minus se datorează excursiilor intensive făcute săptămânal. În ritmul care a fost până acum, instructorii chiar au şanse să scoată ghizi din noi.
Plecăm în fiecare dimineaţă de sâmbătă şi ne întoarcem în seara de duminică aferentă. Ne întoarcem e un fel de a spune pentru că, mai mult venim pe tărgi morţi de oboseală, decât pe picioarele noastre. Dacă vremea rece ţine cu noi e posibil ca pe unii să îi mai poată recupera în primăvară de pe unde au rămas...
Aşa cum instructorii ne bagă în capete diferite reguli, la fel de bine au şi ei regulile lor. Una din ele (şi se pare că e cea mai importantă) este ca să ne despartă după sexe. Grupul de băieţi merge întotdeauna pe un alt traseu decât cel de fete. Până acum, regula a fost respectată şi cu seria noastră. De luni de zile băieţii se uită oftând cum fetele pleacă spre un alt traseu. Ce e poate interesant este faptul că şi fetele se uită oftând cum băieţii pleacă pe un alt traseu...
Situaţia nu trebuie privită dramatic deoarece prin acest mod de efectuare a excursiilor de sfârşit de săptămână s-a impulsionat puternic creaţia literară românească originală. S-au scris şi s-au transmis hectare de bileţele, s-au compus kilometri de strofe dintre cele mai patetice, s-au conceput cuvinte (în special adjective şi epitete) dintre cele mai ciudate. Toate doar pentru a ilustra cât mai realist sentimentele membrilor fiecăreia din tabere.
Suntem în ultima oră de curs şi, după ultimele cuvinte legate de curs, instructorul ne anunţă sumbru:
- Ştiţi cu toţii că sâmbătă urmează să facem ultima excursie a cursului, după care vine examenul teoretic şi proba practică.
- Daa, oftăm cu toţii, fără să manifestăm niciun fel de comprehensiune pentru cuvintele insului.
- În consecinţă, conducerea şcolii a hotărât ca ultima excursie să o facem cu grupurile reunite.
Urmează un momente de tăcere jenantă. Nimeni nu înţelege vreun cuvânt din spusele instructorului. Cum adică, grupuri reunite? Băieţi cu fete? Aiurea! Asta nu s-a făcut neam de neamul şcolii. Instructorul observă nedumerirea colectivă şi vine cu precizări:
- Adică, veţi merge împreună, băieţi cu fete.
Urează opt secunde de linişte absolută. După care lampadarele plesnesc din cauza urletelor de bucurie din sală. Toţi săreau, zbierau şi se îmbrăţişau fără deosebire de sex, rasă, religie sau apartenenţă politică. Căciulile erau aruncate în aer, fularele fluturate a victorie, ochii erau înlăcrămaţi. Unul dintre colegi a fost văzut îngenuncheat, în timp ce şoptea:
- Allah, Allah akbar! Ştiam eu că dacă trec la mahomedanism mi se va împlini ruga.
Dezastrul a început să se configureze din tren. Amabili, băieţii refuzau să stea pe locurile lor pe motiv că vor să ajute fetele la bagaje. Acest lucru a făcut ca un vagon să circule complet gol în timp ce în altul se stătea claie peste grămadă. Civilii care au asistat la coborârea noastră din tren în gara de destinaţie puteau vedea imaginea neobişnuită a unor indivizi cărând gâfâind câte două sau trei rucsacuri, în timp ce individele li se adresau cu vorbe duioase, de genul:
- Răducule, nu vrei să-mi iei şi poşeta? Nu cred că voi putea face traseul cu mânuţele ocupate...
Odată intraţi pe traseu, dezastrul a căpătat şi proporţii sonore, manifestate prin gâfâituri şi înjurături de genul:
- Ugh, ugh, ugh!
- Fi-mi-ar fumatul al naibii!
- I-ha, i-ha!
- Nu mai gâfâii că-mi iei tot oxigenul!
- Mi-hi-iş-căh-te dh-in dhru-mhul mheu!
- Cine mama naibii m-a pus să mă îndop înainte de coborârea din tren?

- Rho-dhi-cho, dhra-aga mea, ai luat cu thi-ine şi ma-haş-şi-nha de spălat vase?
Ajunşi cu greu la cabană, bucuria s-a manifestat plenar. Din partea fetelor pentru că nu li se rătăciseră şerpaşii cu bagajele, iar din partea băieţilor pentru că scăpaseră de bagaje. Au urmat, în mod firesc, masa, dansul şi programul de seară care a constat tot în dans, dar până la ora trei dimineaţă. Se poate remarca faptul că niciodată instructorilor nu le-a fost atât de greu să ne urnească pe drumul spre casă ca acum.
Cei mai curioşi dintre voi se vor întreba acum:
- Bine, bine, dar ce are a face articolul ăsta cu o parabolă?
Are, pentru că, la fel ca orice parabolă are şi o morală. Morala este că la o lună de la excursia cu pricina am fost invitat la şase nunţi, toate între aceşti foşti colegi de şcoală, toate ca urmare a acestei excursii de pomină.
Să auzim de bine!

Urcatul în alergare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum vă spuneam într-o postare precedentă, în timpul şcolii de ghizi soarta noastră fuse crudă astă dată. Şi mă opresc aici cu citatul din Bolintineanu. Ghinionul (sau norocul nostru) e că instructorii noştri chiar intenţionează să scoată ghizi din noi. Iar pentru atingerea acestui scop nu precupeţesc niciun efort, nicio acţiune permisă de lege.
Una din primele acţiuni a fost separarea inumană a grupului de fete de cel de băieţi cu ocazia excursiilor de antrenament de la sfârşitul fiecărei săptămâni. Multe lacrimi au curs la aflarea veştii şi multe suflete au rămas îndurerate. La orice se aşteptau bieţii oameni suferinzi, dar la aşa ceva ba. S-au invocat întru apărare argumente ţinând de întregirea viitoarelor presupuse familii, argumente legate de tratamentul diferitelor boli, dar nimic nu a clintit decizia instructorilor.
O a doua măsură luată este cea de astăzi. Ni se spune fără nicio jenă că vom merge cu trenul până în Sinaia, după care vom urca pe jos până la Cota 1400. Ca să ne încălzim puţin muşchii. De acolo, drumul până la Cota 2000 îl vom face ceva mai repede pentru că va fi în alergare.
Ne uităm abulici unii la alţii. Adică cum alergare? Cu rucsacurile în spate şi îmbrăcaţi cu echipamentul de munte? Hai să fim serioşi, la aşa ceva nu s-a gândit nici bătrânul rege Augias când l-a pus pe sărmanul Hercules să facă nişte lucrări nu tocmai curate... În mod absolut normal ne bufneşte râsul. Doamne, ce ne vom mai distra! „Instructorii noştri sunt cu adevărat nişte oameni glumeţi” sunt vorbele care circulă din compartiment în compartiment.
Iată-ne ajunşi în Sinaia. Coborâm, ne aranjăm echipamentele în mod regulamentar şi pornim în monom spre Cota 1400. Mulţi dintre noi sunt civili nevinovaţi, oameni care au fost pe munte până acum doar ca să se îmbete criţă pe la vreo cabană. În cel mai bun caz, paltonari, adică turişti de sfârşit de săptămână, cărora li se pare normal să parcurgă cărările de munte îmbrăcaţi cu paltoane şi cu pantofi cu toc. Instructorii au pornit de la metoda că, cel mai bine îl înveţi pe un om să înoate dacă îl arunci direct în apă adâncă. Aşa că nu ne spune nimeni nimic nici să ne îmbrăcăm, nici să ne dezbrăcăm. După primul sfert de oră apar şi primele picături pe feţele noastre. Nu sunt de ploaie, ci de transpiraţie. Dar nu contează pentru că şi dacă ar ploua nu s-ar observa nimic, într-atât de uzi suntem de transpiraţie. Cu ultimele licăriri de inteligenţă, unul din noi dă semnalul zicând:
- Fraţilor, eu îmi scot geaca şi îi dau foc!
- Nuu, să nu cumva să faci asta! zbierăm cu toţii le el. Căldura degajată o să ne facă să transpirăm mai rău!
Dar îi urmăm exemplul înţelept cu scosul scurtei. Marşul mai continuă zece minute cu acelaşi ritm funebru, până un altul ne anunţă:
- Fraţilor, eu îmi scot şi puloverul!
Ce spune nu ni se pare deplasat şi, fără o vorbă pentru că nu putem din cauza gâfâielilor, îi urmăm gestul ca nişte oi lipsite de personalitate. Aşa ajungem la Cota 1400 unde ne oprim pentru o scurtă haltă de ajustare. Greşeală fatală. Pentru că, instantaneu ne îngheaţă pe corp cămăşile ude. Simţim cuţitele frigului până în mijlocul tarsienelor şi calcaneului şi ne apucă la fel de instantaneu dârdâitul. Cu dinţii clănţănind îl întrebăm pe instructor ce facem de aici încolo. Rumen la faţă de atâta mers pe munţi, omul ne răspunde prompt:
- Exact ce am spus. O luaţi la fugă până sus.
Respiraţiile noastre îşi încetinesc ritmul, inimile la fel. Ne uităm în sus şi vedem Cota 2000 tocmai hăăăt, departe, în vârf. Ne uităm în jos şi vedem oraşul tocmai hăăăt, în fundul văii. Se pare că suntem încolţiţi, nu avem nicio scăpare. Am căzut într-o capcană de partizani, ce să mai discutăm.
- Pe bune? îl mai întrebăm noi pentru că speranţa moare ultima.
- Îhî, ne răspunde el pe un ton care nu admitea replică.
Aşa că, ne mai uităm odată unii la alţii şi începem o alergare uşoară. Gâfâielile încep să se audă deja de la două persoane distanţă. Curând, descoperim că ne-a dispărut tremuratul, lucru care ne dă o doză bună de curaj. Continuăm în acelaşi ritm şi observăm că ne dispare şi senzaţia de frig. Dar încep să iasă aburi din noi. Curând, cantitatea de aburi degajată de grup este comparabilă cu cea a unei locomotive cu aburi din seria 50.000. Ulterior, vorbind cu sinaioţii, am aflat că unii din ei, la vederea norului de aburi pe coasta muntelui au estimat că va începe ploaia în cel mult cincisprezece minute. Emanaţiile termale sunt însoţite de cele mai grele expresii posibil de auzit din gura unor oameni care urcă un munte alergând:
- Ahl nhaibhii shă fhie hăla cahre mhai phune vhreo ţigharhă în ghură!
- La-la-la să că-că a-a jun-jun-gem noi-noi î-î na-na-poi!
- Taci că-mi iei oxigenul!
- Boule, dă-te din drum că, dacă mă opresc, nu mai pot pleca!
- Fumaaat? Să-l mai văz pă frunu’ cu ţigarea în gură!
- M-aţi sinucis! Nicule, să o suni tu pe maică-mea că ai număru’ de acasă!
- O sun, dar îmi laşi mie moştenire bocancii tăi!
Şi multe alte vorbe grele asemănătoare pe care hârtia cu greu le rabdă. Ca să aveţi o imagine mai vie, vă sugerez să recitiţi celebrele versuri “În genunchi cădeau pedeştrii/ Colo, caii se răstoarnă etc”. Mulţi au albit atunci cu oasele lor plaiurile noastre mioritice dar, din oftat în oftat şi din blestem în blestem am ajuns la ţinta impusă. Ne oprim consternaţi. Ne uităm în jur şi nu ne vine a crede. Da, suntem noi şi suntem ajunşi sus, la Cota 2000. Vântul ne usucă instantaneu cămăşile scorţoase de transpiraţie. Cu hainele trosnind, ne întoarcem unul spre altul.
- Uraaa! izbucneşte stins un geamăt unanim.
Zâmbind pe sub mustaţă, instructorul ne preia pentru acţiunile următoare.
Cele două zile trec şi ne întoarcem la domicilii. Pe drum, cuvântul de ordine a fost că o asemenea întâmplare va fi pomenită şi nepoţilor noştri pentru că nimeni, niciodată, nu a făcut şi nu va mai face aşa ceva.
Aiurea! În excursia următoarea am repetat figura. Dacă vă spun că la sfârşitul cursului unii din noi mai erau în stare să şi fluiere după ce ajungeam sus, n-o să mă credeţi...
Să auzim de bine!

Garoul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Grupa noastră nu e dintre cele mai mari. Suntem vreo treizeci de băieţi şi fete şi participăm la instructajul anual privind primul ajutor pe care trebuie să-l acordăm turiştilor în caz de accident. Instructajul ne este făcut chiar de către instructorul şcolii, un tip solid, adept declarat al umorului englezesc, ceea ce nu îl împiedică să fie un profesionist adevărat. După orele de predare au urmat într-o ordine firească orele de întrebări şi aplicaţii. Oricât de abil eşti, nu ai nicio şansă să scapi neîntrebat de instructor despre un aspect sau altul.
Iată, acum se prezintă cazul unui turist nefericit care, a căzut de pe o stâncă şi s-a tăiat la gât. Are hemoragie şi tu eşti singurul apt din grup să-l ajute.
- Ce faci? încheie instructorul întrebarea.
Omul îşi aruncă o privire peste clasă şi decide:
- Gina? Ia spune, ce faci?
Gina (care nu este blondă) se ridică prompt şi cu hotărârea pe care numai un răspuns de nota zece ţi-o poate da, glăsuieşte:
- Îi punem un garou la gât!
Cabanierul a fost nevoit să golească două sticle de oţet ca să ne trezească pe toţi din leşinul provocat de râs.
Să auzim de bine!