Poliţistul centralist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fiu sincer, totul a pornit de la parafrazarea în practică a vechiului adagiu tomitan “colorata mâine-i gata!”, varianta astfel obţinută fiind „combinata mâine-i gata”. Aşa că, în urma unui proces matur de analiză am decis că cel mai bine e să combinăm zilele de concediu, în sensul că, după cura de aerosoli de la mare să ne strămutăm pentru o cură de aerosoli la munte. Sau invers, ordinea nu conta atât de mult, ci efectul. Subliniez că este vorba de efectul aerosolilor şi nicidecum de efectul Coandă.
Deci, după două săptămâni la mare, iată-ne bronzaţi şi cu pieile jupuite la munte, mai precis în staţiunea Bran. Motelul din localitate care, culmea, se numeşte tot „Bran” şi nu „Obcina bucovineană” sau „Briza mării” îmi este binecunoscut, nefiind la prima escapadă de acest gen. După o cazare eficientă şi un tur prin sala de mese a restaurantului din dotarea motelului pentru stabilirea unei mese reprezentative, începem chiar de a doua zi incursiunile prin teritoriul inamic.
În funcţie de formaţiunile geologice şi exemplarele dendrologice existente în zonă, alegem mijlocul de transport adecvat: cu maşina, pe jos, cu maşina şi pe jos. Într-un din zile am încercat varianta mai nouă „pe jos şi cu maşina”, dar nu ne-a reuşit. După zece metri de împins la maşină, zăceam cu toţi cu ficaţii făcuţi praf şi gâfâind ca locomotivele cu aburi când urcă la Timiş întrebându-ne care e rostul acestui efort.
Locurile sunt minunate, liniştea inexistentă din cauza drujbelor celor de la exploatările forestiere, iar apele mai tulburi ca Dunărea din cauza şeptelului localnicilor. Dar Dumnezeu e bun şi le vede pe toate aşa că, de cele mai multe ori găsim câte un locşor cu linişte, un locşor cu verdeaţă pentru o binemeritată odihnă. Arealul are totuşi o suprafaţă limitată, aşa că decidem ca, într-una din zile să bântuim împrejurimile, asta însemnând localităţile Râşnov sau Făgăraş.
Azi suntem într-una din cele două localităţi. Localitate frumoasă, curată, dar cu predispoziţie la pene de cauciuc. Stau şi mă uit la roată şi încerc să mă mobilizez la o acţiune bărbătească. Culmea, reuşesc o mobilizare exemplară, aşa că mă apuc să schimb roata cu cea de rezervă. Nu durează mult şi suntem apţi de plecare dar, prudent cum mă ştiţi, întreb un localnic cu înfăţişare paşnică unde ar putea fi o vulcanizare ca să repar roata spartă:
- ‘ trăiţi, glăsuiesc eu pe geamul deschis.
Omul se uită scurt la mine, îmi face un examen sumar din ochi şi răspunde:
- Să trăiţi şi dumneavoastră!
Începutul mi se pare de bun augur, aşa că îndrăznesc o continuare:
- Ştiţi unde este vulcanizarea?
Întrebarea mea are o adresare precisă pentru că nu îmi imaginez că există câte o vulcanizare la fiecare casă. De data asta bunul cetăţean mă priveşte mai lung şi oarecum semnificativ.
- Sigur. La Vasile, nu?
Ca să nu dau loc la echivocităţi îi confirm că, da, la Vasile vreau să merg. Omul îmi explică şi în nici trei minute sunt la poarta omului. Până am ajuns, până am parcat la bordură, până am golit portbagajul ca să scot roata de rezervă a trecut ceva timp, suficient însă ca să-mi văd interlocutorul că apare şi el în dreptul porţii, intră şi începe să vorbească cu un băştinaş rotofei pe care îl suspectez a fi numitul Vasile. Mă apropii, dau să ciocănesc, dar îmi iese în faţă rotofeiul menţionat, rumen la faţă, zâmbind cu gura până la urechi şi strigând din toate puterile:
- Lenuţooo! Sări, deschide poarta să bage maşina că a venit inspecţie de la Bucureşti!
Adresarea mi se pare puţin cam pretenţioasă ca şi importanţa care mi se acordă. Mă uit mai atent la numitul Vasile şi observ că e îmbrăcat în haine de poliţist. Nimic mai plăcut: un poliţist care face vulcanizări mi se pare o garanţie a calităţii. Bag maşina în curte şi îi explic ce doresc, iar respectivul Vasile ajutat de respectiva Lenuţa şi bunul samaritean se apucă să-mi rezolve problema. Nu pierd prilejul de a-i sublinia că nu sunt în inspecţie, ci în concediu şi că tot ce vreau este să am roţile maşinii în regulă. Între altele, Vasile mă întreabă:
- Ei, şi ce mai e pe la centrală, pe la Bucureşti?
Cunosc suficient de bine situaţia Bucureştilor pentru a purta o discuţie, dar nu ştiu nimic despre centralele de acolo. Aşa că răspund în dodii:
- Ei, ce să fie...
În acest răstimp încerc să fac nişte legături logice privind vorbele lui Vasile. Nu apuc să procesez prea mult, pentru că el continuă:
- Dom’ colonel mai e acolo?
Hopa, de data asta situaţia se complică. Un colonel? Ce colonel? Unde să fie un colonel? Sunt întrebări legitime care îmi apar pe monitor. Încerc o eschivă:
- Nu ştiu, nu cred...
Vasile dă din cap a înţelegere şi continuă trist:
- Daaa, ce om minunat... Ne înţelegem foarte bine. Nu e an să nu vină pe aici, continuă el privindu-mă cu tâlc.
Privirea mea opacă îi dă de înţeles că nu am priceput aluzia, aşa că vine cu precizări:
- Şi dumneavoastră păreţi un om de treabă. Ne-ar face mare plăcere să veniţi mai des pe la noi. Ştiţi, nu suntem noi grozavi, dar ceva mai găsim prin casă sau prin ogradă... O să fie şi doamna mulţumită.
Îmi dau seama că sunt victima unei confuzii periculoase, aşa că simt nevoia să precizez:
- Momentan, doamna ar fi foarte mulţumită să ne vedem cu roata reparată, îi răspund eu cu sec.
Omul o preia în plin. Se îmbăţoşează şi începe să zbiere la nevastă:
- Hai, Lenuţo, n-ai terminat? Ce Dumnezeu te mocăi acolo?
În două minute treaba e gata. Plătesc, mă pregătesc să plec şi Vasile mă conduce la poartă aplecându-se umil:
- Să trăiţi, să trăiţi! Mă bucur că aţi trecut pe la mine. Vă rog să-i transmiteţi salutările mele domnului colonel când ajungeţi la Bucureşti. Sunteţi binevenit oricând! Dar vă rog să mă sunaţi cu o zi înainte la secţie ca să fiu acasă.
Să auzim de bine!