Tiparele şoferului bucureştean

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Motto: Dacă voi, pietoni disciplinaţi, aţi ajuns astăzi acasă cu bine, asta nu vi se datorează vouă, ci norocului vostru!
Dacă avem timp să privim atent în jurul nostru, observăm că suntem înconjuraţi la tot pasul de nişte modele, de nişte tipare. Aşa cum este, de exemplu, cel al plăţii la casă: bărbatul vine cu coşul de cumpărături într-o mână şi cu banii în cealaltă. Femeia vine cu coşul într-o mână şi cu poşeta pe umăr şi, abia după ce casiera scanează toate produsele din coş, ea începe să caute portofelul în poşetă şi banii în portofel (spre deosebire de bărbat, căruia îi place să îi ţină împăturiţi în buzunar). Încerc să regăsesc asemenea modele şi în comportamentul şoferului bucureştean. Pe cât sunt de uşor de observat, pe atât sunt de ilogice.
Să îl vedem pe primul. Să-i zicem modelul şoferului la stop. Forjează motoarele, face depăşiri pe două roţi doar, doar va ajunge primul la stop. După o asemenea atitudine, te aştepţi să ţâşnească efectiv când se pune verde (lucru pe care, cu sinceritate, recunosc că îl fac ori de câte ori am ocazia), mai ceva ca un dragster. Nu, aşa ceva nu se întâmplă. Nimeni nu mai pleacă de la stop. Îi uită Dumnezeu acolo. Nu ştiu ce fac, dar nu mai pleacă până nu se aud claxoane turbate în spatele lor.
Alt model ar fi al depăşirilor tembele. Nu odată mi s-a întâmplat să fiu depăşit în trafic de un dobitoc (îmi cer scuze, dar nu îmi stă în fire să folosesc un limbaj mai dur) care execută respectiva depăşire de te face să crezi că toţi locuitorii ţării sunt în pericol de moarte dacă el nu depăşeşte. Ştiţi ce face după ce depăşeşte la firul de păr? Trage scurt pe dreapta şi coboară liniştit spre o tonetă cu suc sau ţigări. Nici urmă de grabă în gesturile lui.
Al doilea model ar fi cel al băgatului. Este unul din cele mai periculoase. Indiferent că din faţă vin alte maşini. Indiferent că e o maşină în pană sau un accident, el se bagă. Se bagă suficient de mult ca să blocheze tot traficul. Inclusiv pe el (ceea ce denotă o pierdere masivă a instinctului elementar de conservare). Mi-a fost dat să asist la o scenă terifiantă. Un şofer băgăreţ, venind de pe o stradă perpendiculară pe o linie de tramvai, pe care, culmea, era un tramvai în circulaţie, s-a băgat în faţa tramvaiului, cu intenţia ca apoi să facă stânga. Fără să încerce măcar un elementar exerciţiu de imaginaţie: dacă după tramvai, pe dreapta lui, e o coloană de maşini? Şi chiar era. Aşa că, dobitocul a frânat brusc pe linia tramvaiului, tramvaiul nu a frânat brusc pe linia tramvaiului şi l-a luat pe bot. O altă scena mi s-a părut demnă de un film SF. O intersecţie în T a unor alei înguste dintre blocuri. Pe latura lungă a T-ului vine un ditamai TIR-ul cu intenţia de a face la dreapta. Evident că nu reuşeşte, aşa că ajutorul coboară în încercarea de a-l scoate din blocaj. Din spatele lui vine un autoturism condus de un şofer orb. Pentru că altfel nu îmi pot explica de ce s-a băgat prin dreapta TIR-ului, rămânând prins între namilă şi trotuar, blocând TIR-ul şi blocându-se iremediabil şi pe el.
În sfârşit, ar mai fi un model, cel al parcatului. Atenţie, este vorba de parcat şi nu de maşinile lăsate inconştient pe mijlocul drumului sau astfel încât să blocheze circulaţia. Sau de parcarea tembelă care blochează alte maşini să mai iasă. Parcatul pur şi simplu. Parcatul elementar. În special cel lateral. Nu cred că este (în Bucureşti vorbind) un singur şofer care să nu acuze lipsa spaţiilor de parcare. Dar atunci când prinde unul, lumea se termină la el: parchează maşina cu atâta dezinvoltură încât nu îl mai interesează că a pus-o astfel încât a ocupat două locuri. Acum, uitându-mă în jurul meu, număr cel puţin cinci situaţii în care maşinile parcate au ocupat câte două locuri.
Ca un aspect general, atât la şoferi cât şi la şoferiţe este lipsa oricărei urme de conducere participativă şi anticipativă. Termenul participativ este inventat de mine şi se referă la capacitatea unui şofer de a înţelege că nu e singur pe şosea, că e o parte a unui întreg flux. Nu trebuie să cauţi mult exemple pentru a înţelege acest aspect. Un bivol îşi lasă maşina pe linia de tramvai şi se apucă să mănânce pe capotă. Nici cea mai mică încercare de a-şi imagina măcar că pe acele linii de tramvai circulă tramvaie. Un altul îşi parchează maşina în faţa uşii de acces a unui Smart Parking. Nicio clipă nu s-a gândit că acolo pot fi o mulţime de oameni care vor să intre sau să iasă. Creierul lui nu este apt să înţeleagă că nu e singur, că mai sunt şi alţii pe lângă el cu aceleaşi probleme sau mai grave. Un imbecil vine pe banda a III-a, vede maşinile oprite la trecere de pietoni pe benzile 1 şi 2, dar nu dă niciun semn că ar cunoaşte unde e pedala de frână. Cât pe ce să ucidă un copil care traversa este le un pas de a fi linşat de oameni. Răspunsul lui? Nu m-am gândit... Şi îl cred. Mi s-a întâmplat de numeroase ori să fiu la un pas de a fi luat pe bot de vreun şofer sau şoferiţă la trecerile de pieton, iar ca şofer cu experienţă ce sunt să observ că dibuia pedala de frână abia după ce trecuse de mine. Se poate spune fără teamă de a greşi că personajul nostru nu vede altceva decât maşina din faţa lui (dacă există). O pereche de ochelari de cal nu l-ar deranja absolut de loc. Nu vede dacă se apropie sau nu o trecere de pietoni, nu vede dacă cineva încearcă să traverseze sau nu, nu vede dacă drumul e blocat sau nu, nu vede dacă blochează cu maşina lui alte două locuri în parcare, nu vede că blochează sau nu un drum de acces, chiar mă întreb ce mai vede. Practic, din punctul lui de vedere, şoferul bucureştean este singur pe şosea. Ferice de el că astfel nu ştie ce sunt alea probleme de trafic...
Să auzim de bine!