Cele cinci minute

Aşa cum v-am anunţat într-o postare anterioară, va urma o serie de câteva articole privind diferite întâmplări din timpul stagiului militar. Aceasta este prima.

La încorporare tata nu şi-a pierdut prea mult timp dându-mi sfaturi. Dar a reuşit să-l formuleze şi să mi-l bage în cap pe cel mai bun. “Băiete”, mi-a spus el punându-şi degetul arătător pe fruntea mea, „nu este nevoie decât să fii cinci minute deştept. Atât. Crezi că îţi cer un efort prea mare?”
Însă din acel moment şi până am depus jurământul, nu am reuşit să găsesc nici măcar patru minute în care să aplic învăţătura lui. Dintr-o greşeală de dactilografiere sunt trimis la şcoala de sanitari, în altă localitate. Alţi oameni, altă viaţă. Aproape civilie. O singură zi de instrucţie pe săptămână, cursuri toată dimineaţa, lecturi şi lecţii după amiaza, alt nivel de educaţie al cadrelor, dacă ne gândim doar la faptul că toată ziua ne învârtim printre doctori. Bilete de voie la greu, o atmosferă de civilizaţie şi înţelegere care nu îmi oferă nicio posibilitate de a-mi etala deşteptăciunea.
Suntem în sala de curs şi un plutonier intră rugându-l pe lector să-i permită să-l întrerupă pentru câteva momente. Omul se opreşte lângă catedră şi glăsuieşte:
- Atenţie la mine! Cine scrie frumos dintre voi să ridice mâna!
Linişte în sală. Mă uit la colegi, nici cea mai mică urmă de interes. Îmi fac o analiză introspectivă şi îmi dau seama că am un scris atât de urât încât nici eu nu-l înţeleg. De obicei se foloseşte sintagma „a scris cu mâna stângă”, dar despre mine se poate spune lejer că „a scris cu piciorul stâng”. Minutele trec. Trec patru minute şi treizeci şi şapte de secunde. În mod surprinzător, am un bufeu de memorie şi îmi aduc aminte de povaţa tatălui meu. La minutul patru şi cincizeci şi trei de secunde ridic mâna. „Gata”, îmi zic, „am făcut-o! M-am încadrat în cele cinci minute.”
Cei doi ofiţeri şuşotesc câteva secunde, după care îl aud pe plutonier:
- Hai cu mine. Eşti învoit azi.
Mă ridic, îmi strâng caietele sub privirile curioase ale colegilor şi plecăm. Ajungem în clădirea comandamentului, urcăm la etaj şi intrăm într-o sală enormă. Pe drum încep să mă macine îndoielile. Oare ASTEA au fost cele cinci minute de care era vorba? Nu am dat-o în bară? Aveam o viaţă liniştită, chiar începusem să fac burtică, ce-mi trebuia mie bătaie de cap? Numai ca să îmi consum cele cinci minute de pomană? Şi altele de genul ăsta. În mijlocul sălii trona o masă la fel de enormă. Pe colţul din stânga e un teanc de hârtii. Pe colţul din dreapta o trusă de scris. Între cele două colţuri, dar fix pe mijloc, un colonel artilerist cât toate zilele se încrunta la mine. Înalt, între două vârste, lat în umeri, cu părul şi mustaţa albe e întruchiparea mea despre un colonel. Plutonierul se prezintă şi îi raportează că eu sunt alesul. Înălţimea Sa se întoarce spre mine şi mi se adresează cu o voce baritonală, exact aşa cum mă aşteptam să fie:
- Drăguţă, uite care e treaba ta: pe un colţ ai teancul de hărţi, pe alt colţ ai trusa de scris. Tu trebuie să tai hărţile după regulament, să le uneşti după regulament, iar apoi să scrii şi să desenezi pe ele cu uneltele din această trusă poziţiile noastre şi ale inamicului pentru următoarea aplicaţie. Tot după regulament. Ai înţeles?
Înghit un nod mare cât o gutuie şi îi răspund răguşit că am înţeles, deşi capul începuse să-mi vuiască. Cum să ştiu eu cum se taie hărţile pentru aplicaţii? Cum să ştiu eu cum să le unesc pentru a obţine o hartă cât toată sala în care mă aflam? Îmi fac un proces rapid de conştiinţă şi îmi dau seama că totuşi aş putea în următoarele două sau trei luni să realizez ceva. Concluzia îmi dă o oarecare consolare, aşa că prind putere să întreb:
- Permiteţi să raportez! Când trebuie să fie gata?
- Mâine seară! Poimâine plecăm în aplicaţie. Succes!
Înălţimea Sa se întoarce şi iese. Sunt atât de şocat încât uit să salut. Sudori reci mă trec. Mă uit disperat în jur în căutarea unui ajutor. Nimeni şi nimic nu mă mai poate salva. Până şi parşivul de plutonier care mă ademenise ca o sirenă ieşise. Văd cheia în uşă şi îmi fac un calcul rapid în cât timp voi fi prins dacă încui uşa pe afară, înghit cheia şi dezertez. Rezultatul obţinut nu mă motivează. Mă învârt prin cameră ca leul în cuşcă până îmi dau seama că timpul lucrează în defavoarea mea. Întrebări de genul „ce o să fac când voi termina” sau „pe cine anunţ” sau „mai vine cineva între timp” nu îşi au rostul.
Cu mâinile tremurânde apuc prima foaie din teancul de hărţi şi încerc să descifrez modul în care trebuie lipite una de alta. Nu reuşesc să înţeleg mare lucru, aşa că o iau pe a doua. Le pun alăturate pe masă uimindu-mă în continuare de precizia detaliilor. Nu am timp de amănunte, dar dacă aş fi căutat, cu siguranţă aş fi regăsit pe hărţi şi vrăbiile din pomi. Încet, încet alătur câte o hartă şi reuşesc să descifrez codul după care trebuie îmbinate. Încep să mă întind pe masa cea mare şi să continui cu lipirea lor.
Muşchii spatelui dau semne de oboseală, aşa că mă ridic. Mă uit pe fereastră şi aproape că scap un strigăt de uimire. Afară era întuneric! Mă uit la ceas şi înţeleg că imaginea ferestrei este reală, nu este un desen pe perete. Ceasul arată orele douăzeci şi unu trecute fix! Exact în acel moment apare în uşă un colonel cu petliţe de servicii. De vârstă medie, rotofei şi cu o faţă jovială mă anunţă râzând:
- Dragul meu, m-am gândit că ţi se va face foame.
Şi îmi pune pe masă o sacoşă încărcată cu toate bunătăţile. Tocmai intenţionam să-i precizez că mi s-a făcut şi sete, că îl văd că scoate o ditamai sticla de suc rece. În fond, viaţa e frumoasă, mă gândesc eu şi încep să mă îndop. În acest timp, colonelul face o examinare rapidă a stadiului lucrării şi se declară mulţumit. Harta are aproape mărimea mesei şi mai am mai puţin de un sfert din ea de asamblat. Observă că am terminat de mâncat şi mi se adresează:
- Bănuiesc că nu ai mai scris cu asemenea unelte, mă întreabă zâmbind.
E clar, omul s-a prins la cacealmaua mea. Adio cele cinci minute de deşteptăciune...
- Uite, ia coala asta şi hai să-ţi explic cum faci.
Şi începe cu mine o lecţie de caligrafie şi utilizare a celor mai ciudate mijloace pentru scris pe care le văzusem până atunci. Pe la orele douăzeci şi două se declară mulţumit de rezultat.
- Ei, acum totul depinde de tine. Eu ţi-am arătat ce şi cum trebuie, uite aici desenele cu amplasarea poziţiilor şi denumirea unităţilor. Mai vrei să mai stau cu tine?
Îi mulţumesc mişcat de atenţia lui şi îi răspund că nu, tot ce îmi doresc este să termin mai repede şi să îmi revăd familia iubitoare. Bunul om pleacă cu promisiunea că va reveni. Nu îmi vine să cred aşa ceva şi mă apuc să termin asamblatul ca să pot scrie. Singura problemă gravă era că nu aveam voie să greşesc. Odată scrisă pe hartă, o literă nu mai putea fi modificată sau ştearsă. Cu cea mai mare atenţie, verificând fiecare literă şi cifră de două sau trei ori, încep să scriu şi să desenez pe harta cea uriaşă. Încet, încet, doar în cămaşă şi chiloţi (de emoţie mă treceau toate transpiraţiile) văd cum se conturează conţinutul hărţii. Cu coada ochiului văd cum se deschide uşa şi reapare colonelul cel dolofan. La fel de zâmbitor şi de amabil. Mă gândesc că s-a întors pentru că şi-a uitat ceva, dar când mă uit la ceas văd că e ora două dimineaţă! Habar nu am cum a trecut timpul. Colonelul scoate un termos plin cu cafea şi îl pune pe masă. După mimică îl văd satisfăcut. Mai sporovăim puţin şi pleacă la rugămintea mea.
Goarna apelului de dimineaţă mă trezeşte nemilos. Mă scol anevoie cu dureri în oase de la tăria mesei pe care aţipisem câteva minute. Harta este întinsă pe podea complet desenată şi scrisă. Buimac încă de nesomn, tocmai încerc să mă îmbrac şi în cameră năvăleşte o ditamai formaţiunea de ofiţeri care de care cu grad mai mare. Sub privirile lor uimite apuc să-mi trag pantalonii şi, în timp ce îmbrac cămaşa, îi văd că îşi întorc privirile de la mine şi se holbează ca nişte copii la harta MEA. Colonelul cel înalt a rămas mut şi cu mâinile în şolduri. Colonelul cel micuţ şi rotofei se plimbă printre ei cu o expresie de genul „ei, vedeţi, v-am spus eu?” iar ceilalţi şuşotesc admirativ între ei. Mustaţă Albă se întoarce spre mine şi-mi spune:
- Te echipezi, iei harta frumos şi vii cu mine. Acum!
Fac harta sul şi plec în urma lui cu capul plin de întrebări. Dus de gânduri nu observ traseul urmat până când văd uşa în faţa căreia ne oprisem. Era cabinetul generalului, comandantul nostru! Mustaţă Albă ciocăneşte, intră, se prezintă secretarei şi mă cheamă după el. Intrăm în cabinetul generalului. Un general tânăr şi sobru, cu o vipuşcă roşie la pantaloni de un lat de palmă şi cu nişte stele pe epoleţi cât nişte farfurii zburătoare. Fără să stea mult pe gânduri, Înălţimea Sa Mustaţă Albă ia cuvântul:
- Permiteţi să raportez! V-am adus harta pentru aplicaţia de mâine. Este harta cea mai bine desenată şi scrisă de când sunt eu ofiţer. Iar el este autorul, termină el cuvântarea arătând cu capul spre mine.
Generalul se scoală şi rămâne ţeapăn pe picioarele depărtate. Eu rămân mai puţin ţeapăn, tremurând ca o piftie de curcan (cea de porc iese mai compactă). Generalul se uită la hartă, eu mă uit la general, generalul se uită la mine, eu mă uit la colonel, colonelul la general, iar generalul dă glas pohtei ce-a pohtit:
- Văd că eşti sanitar. De mâine eşti furierul comandamentului. Iar harta, continuă el întorcându-se către colonel, va fi înregistrată şi păstrată la arhivă ca exemplu pentru leaturile următoare.
Veţi crede că aici se termină povestirea. Ei bine, nu. Din acel moment, Mustaţă Albă nu a mai acceptat nicio schiţă, plan, desen sau raport a căror prezentare nu era verificată întâi de mine, micuţul colonel şi-a botezat copilul după prenumele meu şi între noi s-a format cea mai respectuoasă prietenie. Iar harta este şi acum la arhivă.