Meşterul de chei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Uşa de la intrarea în apartament este prevăzută cu două încuietori: una este clasică şi banală, cealaltă necesită o cheie ceva mai deosebită, un fel de semicilindru cu nişte tăieturi laterale. Toţi membrii familiei avem setul complet. Întâmplarea face ca să îmi stric exemplarul meu de cheie specială. “Nicio problemă” îmi zic, “voi merge la un atelier şi îmi voi face un duplicat”. Zis şi făcut. Încep să colind centrul vechi al Bucureştilor ştiind că acolo există un adevărat zăcământ de asemenea ateliere, unul mai dotat ca altul, cu firme care mai de care mai pompoase. Intru în primul atelier. După saluturile de rigoare, scot cheia şi i-o arăt meşterului.
- A, nu putem, răspunde el după o examinare sumară.
- De ce? insist eu.
- Are o formă specială.
- Păi, tocmai de aia am venit aici. Altfel mă duceam la ambulantul din piaţă.
- Da, dar noi nu avem menghine pentru ea.
- Şi eu ce fac?
- Încercaţi la alt atelier.
Şi dispare după o draperie. Rămân câteva secunde în expectativă, după care decid să-mi continui peregrinările. Ceea ce şi fac. Pornesc şi nu peste mult timp, dau de un alt atelier. Intru, salut, arăt cheia şi aştept verdictul.
- A, nu putem.
Deja încep să mă obişnuiesc cu răspunsul. Insist:
- Dar am nevoie de cheie.
- Şi eu ce să fac?
- Cum ce să faceţi? Îmi faceţi un duplicat.
- Îmi pare rău, nu avem tijă de dimensiunea asta.
Plec cu moralul la pământ spre un alt atelier. Firma îl anunţă ca fiind universal. Intru, salut, scot cheia şi aştept. Omul se uită abulic la ea, eu mă uit la el şi nimic nu se întâmplă. După câteva secunde glăsuieşte:
- Ce e cu ea?
- Cum ce e cu ea? Am nevoie de una bună.
Meşterul lui Papuc dă din cap a negaţie.
- Cum adică? N-o puteţi face?
- Exact.
- Domnule, uite care e situaţia: eu am nevoie de cheia asta. Matale o faci, îmi spui cât mă costă şi eu îţi dau banii. Fără tocmeală!
- Da, înţeleg, dar tot nu o putem face.
- De ce?
- Nu avem pietre de polizor pentru şanţurile astea.
Plec supărat pe lume, pe chei şi pe chelari. Aşa ceva nu se poate. Să îl rogi să-i dai bani şi să nu vrea! După douăzeci de ani de capitalism original! Ajung acasă frământat de tot felul de idei. Mă schimb în haine de lucru, caut prin cutiile de vechituri şi găsesc o tijă din alamă folosită la fixarea covoarelor pe scări. Nu ştiu de când şi de unde o am, dar e doar puţin mai groasă decât cheia mea. Cu şublerul lângă mine şi cu un set de pile chinezeşti la îndemână încep s-o ajustez. Întâi o aduc la diametru, apoi încep să pilesc uşor, uşor tăieturile pentru căţei, măsurând tot timpul. După aproximativ o oră de muncă reuşesc s-o fac identică cu originalul. Rup capătul cheii vechi cu patentul, fac un şliţ în tijă şi o lipesc cu ciocanul de lipit de capătul astfel obţinut. Cheia funcţionează ireproşabil şi azi. Dar ori de câte ori o văd, mă întreb:
- Oare de ce oamenii ăia, mult mai pricepuţi ca mine, nu au vrut s-o facă? Şi încă pe bani buni...
Să auzim de bine!