Ce cuvinte folosim (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi continua azi cu etimologia unor cuvinte curente derivate din personaje greceşti, reale sau mitologice. Iar două din ele sunt convins că îi vor interesa pe Mihai Păun şi Whitefrets, bunii mei colegi de blogăreală şi poeţi dedicaţi.
Primul cuvânt, pe care în ultimii ani îl auzim tot mai des este lesbiană. Cuvânt ce defineşte atracţia sexuală dintre două persoane de sex feminin. În mod curios, deşi cuvântul se referă la insula Lesbos (lesbiană = locuitoare a insulei Lesbos/Λέσβος), termenul este legat de numele poetesei Sapho (sau Psappha), care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea înainte de Christos. Născută într-o familie de aristocraţi, căsătorită cu un bogătaş pe numele lui Kerkylas cu care a avut o fetiţă (pe nume Kleis, “floarea mea de aur”) a rămas văduvă şi bogată. Mică, slăbuţă şi cu ochii negri era mai mult atractivă decât frumoasă. A condus o şcoală numită Casa Muzelor care se afla sub patronajul zeiţei Afrodita. Cursantele erau alese din înalta societate şi denumite hetaire/însoţitoare, fiind educate la cele mai înalte standarde de comportament şi cultură. Viaţa ei s-a desfăşurat în principal în insula Lesbos şi în Siracuza, unde a fost exilată. Se pare că dragostea ei pentru una din eleve a fost impulsul care a generat una din cele mai frumoase poezii din lirica antică, atunci când eleva a fost retrasă de la şcoală de către părinţi.
În aceleaşi timpuri cu Sapho, hălăduia un alt poet, fanfaron şi lăudăros pe nume Alceu. Născut dintr-o familie aristocrată, tânărul dovedea un oarecare talent în ale pamfletului. După câteva eşecuri în politică, în meşteşugul armelor şi în încercarea de a avea o relaţie cu Sapho, Alceu a avut bunul simţ să se rezume la a face ce ştia el mai bine, şi anume poezie. Şi s-a dedicat acestei activităţi atât de bine încât a inventat o metrică personală care poartă chiar numele lui, metrica alcaică.
Unul din puţinii poeţii antici care merită o comparaţie cu Sapho este Anacreon. Poet de curte şi bun stihuitor, acesta nu a avut în el tumultul poetesei. Pentru el, poezia era pur şi simplu o meserie ca oricare alta, o meserie din care faci bani ca să mănânci şi să bei bine. Dar asta nu l-a împiedicat să-şi facă treaba aşa cum se cade, astfel încât metrica odelor sale a devenit un model pentru toţi poeţii, acestea fiind cunoscute acum sub numele de ode anacreontice.
Următorul cuvânt este sibarit. Este adevărat, cuvântul nu este atât de des folosit, dar există în vorbirea curentă atunci când facem referire al un lux opulent şi rafinat. Cuvântul înseamnă în fapt locuitor al oraşului Sybaris (Σύβαρις). Oraşul a fost una din localităţile care formau Magna Grecia, zonă colonizată de grecii ahei în sudul Italiei (vestul Golfului Taranto). Datorită condiţiilor geopolitice, oraşul atinge prin secolul al VI-lea înainte de Cristos o dezvoltare formidabilă (peste 25 de oraşe subordonate şi o populaţie de 300.000 de locuitori), locuitorii lui trăind o adevărată viaţă de mare lux. Este renumit cazul unuia din bogătaşii vremii, pe nume Smindyrides, care pleca la plimbare cu peste 1.000 de sclavi după el, ceea ce, trebuie să recunoaştem e ceva destul de dificil chiar pentru bogătaşii din zilele noastre...
Mai departe mă voi referi la haos (Χάος). Termenul se referă la dezordine, confuzie, imposibilitatea anticipării, având o utilizare destul de largă în matematică, informatică sau filozofie. În mod curios, termenul este asociat cu numele lui Haos, unul dintre cele două elemente primordiale ale Universului. Prin extensie, s-a considerat că tot ce a fost înaintea creaţiei a fost caracterizat de o dezordine desăvârşită, ordinea lucrurilor apărând abia după creaţie. Haos este cel din care se trag toţi zeii mitologiei greceşti, din împreunarea lui cu Gaia sau Geea (care reprezenta pământul) rezultând munţii, marea şi cerul. Iar din uniunea dintre Gaia şi Uranus (Cerul) au ieşit mai apoi titanii şi ciclopii de care pomeneam într-un articol anterior. Cam uşuratică, Gaia asta, nu?
Un alt cuvânt este ... ehe... aici e grav de tot, este tiran. Greu şi urât cuvânt, mai ales pentru cei care au avut ghinionul să trăiască sub un asemenea regim. Dicţionarul ne spune că tiranul este conducătorul absolut al unei ţări pe care o guvernează în mod arbitrar şi cu cruzime sau, la modul figurativ, o persoanã autoritară care îşi impune voinţa în mod despotic. Astea sunt lucruri ştiute de mulţi dintre noi. Dar de unde provine? La origine, cuvântul nu avea nici de departe sensul atribuit în zilele noastre. Ei bine, cuvântul provine de la tirra, care înseamnă fortăreaţă. Acesta era şi numele capitalei regatului Lydiei unde, un rege pe nume Gyges instaurase un regim şi o conducere totalitare în cel mai adevărat sens al cuvântului. Astfel că, la origine, tiran nu însemna altceva decât un locuitor al Tirrei.
Ca şi data trecută, pentru cei care au citit cu atenţie aceste rânduri, am de data asta două mici bonusuri.
Licurg, unul dintre marii legiuitori ai Greciei antice (alături de Solon), a stipulat într-una din legile lui că soţul e obligat să tolereze infidelitatea soţiei dacă adulterul s-a comis cu unul mai înalt şi mai voinic. În acest caz, spunea Licurg, “gelozia este ridicolă şi imorală”. Hehe, ce ziceţi? Aproape să-i dai dreptate...
Aristotel spunea că, citez, „maşinile vor fi acelea şi nu legile, care îi vor elibera pe sclavi, făcându-i inutili”. Celor cărora li se pare o afirmaţie banală, le reamintesc că Aristotel a trăit între 384-322 înainte de Cristos.
Să auzim de bine!