Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fiu sincer, îmi face plăcere să comentez despre un termen de sorginte greacă. Pentru că termenul democraţie/δημοκρατία vine din limba greacă, fiind un cuvânt compus din demos = popor şi kratos = putere, sensul cuvântului fiind acela de „conducere de către popor”, principiile de bază ale democraţiei fiind votul universal şi suveranitatea.
Cu multe sute de ani înainte de Cristos, grecii au căutat o metodă realistă şi convenabilă de luare a unor decizii. Aşa cum Socrates a ajuns un mare filozof datorită Xantipei, soţia sa cea prea mult cicălitoare, tot aşa se pare că pe greci i-a ajutat în alegerea acestei metode caracterul lor centrifug, independent. După cum recunoştea interlocutorul meu grec într-o discuţie purtată în concediu, cu un grec poţi face o treabă minunată, dar nu şi cu o echipă.
Sistemul decurgea la vremea respectivă în felul următor. Conform primului principiu, toţi cetăţenii cetăţii erau chemaţi să depună în urnele amplasate la intrarea în Agora câte o plăcuţă de lut ars (oστρακον/ostrakon la singular şi oστρακα/ostraka la plural) pe care ei scrijeleau dacă sunt pentru sau împotriva unei anumite decizii. În paranteză vă spun că termenul ulterior de ostracizat (persoană exclusă, proscris) provine tocmai de la aceste plăcuţe numite ostraka, folosite deseori de grecii antici pentru a înlătura nu numai oamenii răi, duşmănoşi ci, de multe ori şi pe cei buni, utili... Şi ca altă paranteză vă spun că au fost descoperite plăcuţe ostraka pe care erau scrise măscări în locul opţiunilor de vot, la fel cum se întâmplă şi acum cu buletinele de vot...
La sfârşit, plăcuţele erau numărate şi se acţiona conform deciziei care a întrunit cel mai mare număr de voturi. Altfel spus, dacă o sută de greci erau într-o sală şi cincizeci şi unu se hotărau că nu e bine să dea drumul la aerul condiţionat, ei bine, ceilalţi, le plăcea sau nu, trebuiau să rabde ce hotărâse majoritatea şi să transpire abundent... Soluţia pare deosebit de convenabilă dacă ne gândim că nu se pot emite şi aplica reglementări favorabile individual. Ca să nu mai vorbim de lipsa oricărei coerenţe în aplicarea vreunui proiect. Ulterior, conform celui de-al doilea principiu, hotărârea era aplicată tuturor cetăţenilor cetăţii, indiferent ce se întâmpla în alte cetăţi sau state.
Deşi a funcţionat foarte bine o bună perioadă de timp, democraţia aşa cum a fost ea instituită, democraţia în spiritul ei pur a fost alterată (după părerea mea) de apariţia sistemului parlamentar. Să ne gândim doar la faptul că parlamentarul care mă reprezintă (în varianta absurdă în România că l-aş cunoaşte...) o face la modul general şi nu pentru fiecare speţă în parte. Ca să nu mai vorbim de faptul că în parlamente au loc negocieri, concesii şi compromisuri...
Ideea acestui articol mi-a venit citind lucrarea Trafic scrisă de Tom Vanderbilt. În respectiva lucrare, autorul redă o întâmplare deosebit de interesantă din Los Angeles, binecunoscutul oraş american. În scopul fluidizării traficului, municipalitatea se hotărâse să amplaseze pe stâlpii semafoarelor nişte butoane de acţionare a acestora. Sistemul e atât de simplu încât îl întâlnim chiar şi în Drumul Taberei. Nu sunt pietoni care să intenţioneze să traverseze? Foarte bine, maşinile au verde încontinuu. Apare un pieton? Apasă butonul, culoarea se schimbă pe roşu şi omul poate traversa. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, îmi fac datoria să vă reamintesc populaţia oraşului Los Angeles: 12,9 milioane locuitori (în 2005). Ei bine, lucrurile ar fi mers bine dacă nu se opunea comunitatea evreilor din Los Angeles, comunitate care numără câteva zeci de mii de membrii. Aceştia, invocând motive religioase, nu au acceptat amplasarea respectivelor butoane. Ştiţi ce s-a întâmplat? Municipalitatea nu le-a mai amplasat!
În concluzie, nu greşim dacă afirmăm că o comunitate de câteva zeci de mii de oameni şi-a impus voinţa în faţa altei de 13 milioane de oameni. Este aceasta o democraţie? Veţi spune că este un caz singular, izolat şi că e vorba de o concesie. Aşa o fi, dar nu e democratică. Veţi spune că respectivilor li s-au acceptat cererile tocmai pentru că e vorba de o societate democratică. Aiurea în tramvai! Democraţia tocmai asta înseamnă: respectarea de către toţi a regulilor stabilite de majoritate. Iar cazul nu este deloc unul izolat. Cine are timp, poate revedea atitudinea Uniunii Europene faţă de problema minorităţii homosexualilor caz în care, în mod nedemocratic s-au tolerat şi legiferat practicile unei minorităţi, cazul provinciei Kosovo când, la nivel cvasimondial s-a acceptat şi recunoscut separarea provinciei în pofida dorinţei exprimate de majoritatea populaţiei statului din care face parte, cazul tot felului de autonomii solicitate de minoritatea ungurilor din România, solicitări acceptate şi legiferate de Guvernul român în pofida voinţei majorităţii. Şi lista poate continua la nesfârşit cu exemple de minorităţi favorizate în numele democraţiei, deşi termenul exclude prin chiar definiţia lui aceste abateri.
Poate că sistemul are o anumită duritate, poate că poate părea unora inuman dar, dincolo de astea este singurul sistem coerent conceput de omenire până acum prin care se poate conduce, coordona şi controla o populaţie. Termenii apăruţi de democraţie liberală, reprezentativă sau directă nu îmi schimbă părerea deloc. Ba, de multe ori, mă gândesc dacă în zilele noastre nu este mai bine să aparţii unei minorităţii pentru că a beneficia de drepturi pentru care majorităţii îi lasă gura apă... Mi se pare chiar straniu să vorbeşti de faptul că trăieşti într-o societate democratică, condusă în mod democratic, de diseminarea valorilor democraţiei (!) etc atâta timp cât în jurul tău se petrec doar lucruri care contrazic termenul. Sau care îl anulează pur şi simplu. Cum? Să presupunem că locuitorii cartierului Drumul Taberei vor mai multe magazine alimentare. Şi s-a construit un spaţiu comercial nou. Dar degeaba vrea majoritatea magazine alimentare, pentru că în spaţiul cel nou va veni o firmă de jocuri de noroc sau de pariuri sportive, firmă care oferă un preţ mai bun la chirie. Iată deja cum legea pieţei libere începe să înlăture democraţia, cel puţin la nivel micro. Cum ar fi acţionat democraţia în acest caz? Simplu. Prin acordarea dreptului de participare la licitaţie doar firmelor cu profil alimentar pentru că asta era voinţa majorităţii. Spun asta pentru că eu mă refer la democraţia concretă, de zi cu zi, aplicată la nivelul meu de cetăţean şi nu la teorii filozofice sau denumiri pompoase.
Poate că ce am scris mai sus sunt aiureli. Nu zic nu. Poate că sunt părerile unui om frustrat. Nici aici nu zic nu. Dar ce putem observa doar deschizând o carte de istorie este că, de când e omul pe pământ, libertatea sau democraţia prost înţelese, concesiile făcute diferitelor grupuri, lipsa unei conduceri ferme şi coerente, tolerarea sau legiferarea proastelor moravuri nu au dus la altceva decât la pieirea chiar a unor imperii.
P.S. Vă mai amintiţi momentele imediat ulterioare Revoluţiei? Atunci ne-a fost dat să auzim de nenumărate ori de fapte din cale afară de ciudate sau de mizerabile, iar când autorii erau prinşi, apărarea lor mergea pe vorbele „Gata, s-a terminat cu comunismul! Acum e democraţie!”. Eu zic că nu e. Şi nici nu sunt speranţe.
Să auzim de bine!
Ca să fiu sincer, îmi face plăcere să comentez despre un termen de sorginte greacă. Pentru că termenul democraţie/δημοκρατία vine din limba greacă, fiind un cuvânt compus din demos = popor şi kratos = putere, sensul cuvântului fiind acela de „conducere de către popor”, principiile de bază ale democraţiei fiind votul universal şi suveranitatea.
Cu multe sute de ani înainte de Cristos, grecii au căutat o metodă realistă şi convenabilă de luare a unor decizii. Aşa cum Socrates a ajuns un mare filozof datorită Xantipei, soţia sa cea prea mult cicălitoare, tot aşa se pare că pe greci i-a ajutat în alegerea acestei metode caracterul lor centrifug, independent. După cum recunoştea interlocutorul meu grec într-o discuţie purtată în concediu, cu un grec poţi face o treabă minunată, dar nu şi cu o echipă.
Sistemul decurgea la vremea respectivă în felul următor. Conform primului principiu, toţi cetăţenii cetăţii erau chemaţi să depună în urnele amplasate la intrarea în Agora câte o plăcuţă de lut ars (oστρακον/ostrakon la singular şi oστρακα/ostraka la plural) pe care ei scrijeleau dacă sunt pentru sau împotriva unei anumite decizii. În paranteză vă spun că termenul ulterior de ostracizat (persoană exclusă, proscris) provine tocmai de la aceste plăcuţe numite ostraka, folosite deseori de grecii antici pentru a înlătura nu numai oamenii răi, duşmănoşi ci, de multe ori şi pe cei buni, utili... Şi ca altă paranteză vă spun că au fost descoperite plăcuţe ostraka pe care erau scrise măscări în locul opţiunilor de vot, la fel cum se întâmplă şi acum cu buletinele de vot...
La sfârşit, plăcuţele erau numărate şi se acţiona conform deciziei care a întrunit cel mai mare număr de voturi. Altfel spus, dacă o sută de greci erau într-o sală şi cincizeci şi unu se hotărau că nu e bine să dea drumul la aerul condiţionat, ei bine, ceilalţi, le plăcea sau nu, trebuiau să rabde ce hotărâse majoritatea şi să transpire abundent... Soluţia pare deosebit de convenabilă dacă ne gândim că nu se pot emite şi aplica reglementări favorabile individual. Ca să nu mai vorbim de lipsa oricărei coerenţe în aplicarea vreunui proiect. Ulterior, conform celui de-al doilea principiu, hotărârea era aplicată tuturor cetăţenilor cetăţii, indiferent ce se întâmpla în alte cetăţi sau state.
Deşi a funcţionat foarte bine o bună perioadă de timp, democraţia aşa cum a fost ea instituită, democraţia în spiritul ei pur a fost alterată (după părerea mea) de apariţia sistemului parlamentar. Să ne gândim doar la faptul că parlamentarul care mă reprezintă (în varianta absurdă în România că l-aş cunoaşte...) o face la modul general şi nu pentru fiecare speţă în parte. Ca să nu mai vorbim de faptul că în parlamente au loc negocieri, concesii şi compromisuri...
Ideea acestui articol mi-a venit citind lucrarea Trafic scrisă de Tom Vanderbilt. În respectiva lucrare, autorul redă o întâmplare deosebit de interesantă din Los Angeles, binecunoscutul oraş american. În scopul fluidizării traficului, municipalitatea se hotărâse să amplaseze pe stâlpii semafoarelor nişte butoane de acţionare a acestora. Sistemul e atât de simplu încât îl întâlnim chiar şi în Drumul Taberei. Nu sunt pietoni care să intenţioneze să traverseze? Foarte bine, maşinile au verde încontinuu. Apare un pieton? Apasă butonul, culoarea se schimbă pe roşu şi omul poate traversa. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, îmi fac datoria să vă reamintesc populaţia oraşului Los Angeles: 12,9 milioane locuitori (în 2005). Ei bine, lucrurile ar fi mers bine dacă nu se opunea comunitatea evreilor din Los Angeles, comunitate care numără câteva zeci de mii de membrii. Aceştia, invocând motive religioase, nu au acceptat amplasarea respectivelor butoane. Ştiţi ce s-a întâmplat? Municipalitatea nu le-a mai amplasat!
În concluzie, nu greşim dacă afirmăm că o comunitate de câteva zeci de mii de oameni şi-a impus voinţa în faţa altei de 13 milioane de oameni. Este aceasta o democraţie? Veţi spune că este un caz singular, izolat şi că e vorba de o concesie. Aşa o fi, dar nu e democratică. Veţi spune că respectivilor li s-au acceptat cererile tocmai pentru că e vorba de o societate democratică. Aiurea în tramvai! Democraţia tocmai asta înseamnă: respectarea de către toţi a regulilor stabilite de majoritate. Iar cazul nu este deloc unul izolat. Cine are timp, poate revedea atitudinea Uniunii Europene faţă de problema minorităţii homosexualilor caz în care, în mod nedemocratic s-au tolerat şi legiferat practicile unei minorităţi, cazul provinciei Kosovo când, la nivel cvasimondial s-a acceptat şi recunoscut separarea provinciei în pofida dorinţei exprimate de majoritatea populaţiei statului din care face parte, cazul tot felului de autonomii solicitate de minoritatea ungurilor din România, solicitări acceptate şi legiferate de Guvernul român în pofida voinţei majorităţii. Şi lista poate continua la nesfârşit cu exemple de minorităţi favorizate în numele democraţiei, deşi termenul exclude prin chiar definiţia lui aceste abateri.
Poate că sistemul are o anumită duritate, poate că poate părea unora inuman dar, dincolo de astea este singurul sistem coerent conceput de omenire până acum prin care se poate conduce, coordona şi controla o populaţie. Termenii apăruţi de democraţie liberală, reprezentativă sau directă nu îmi schimbă părerea deloc. Ba, de multe ori, mă gândesc dacă în zilele noastre nu este mai bine să aparţii unei minorităţii pentru că a beneficia de drepturi pentru care majorităţii îi lasă gura apă... Mi se pare chiar straniu să vorbeşti de faptul că trăieşti într-o societate democratică, condusă în mod democratic, de diseminarea valorilor democraţiei (!) etc atâta timp cât în jurul tău se petrec doar lucruri care contrazic termenul. Sau care îl anulează pur şi simplu. Cum? Să presupunem că locuitorii cartierului Drumul Taberei vor mai multe magazine alimentare. Şi s-a construit un spaţiu comercial nou. Dar degeaba vrea majoritatea magazine alimentare, pentru că în spaţiul cel nou va veni o firmă de jocuri de noroc sau de pariuri sportive, firmă care oferă un preţ mai bun la chirie. Iată deja cum legea pieţei libere începe să înlăture democraţia, cel puţin la nivel micro. Cum ar fi acţionat democraţia în acest caz? Simplu. Prin acordarea dreptului de participare la licitaţie doar firmelor cu profil alimentar pentru că asta era voinţa majorităţii. Spun asta pentru că eu mă refer la democraţia concretă, de zi cu zi, aplicată la nivelul meu de cetăţean şi nu la teorii filozofice sau denumiri pompoase.
Poate că ce am scris mai sus sunt aiureli. Nu zic nu. Poate că sunt părerile unui om frustrat. Nici aici nu zic nu. Dar ce putem observa doar deschizând o carte de istorie este că, de când e omul pe pământ, libertatea sau democraţia prost înţelese, concesiile făcute diferitelor grupuri, lipsa unei conduceri ferme şi coerente, tolerarea sau legiferarea proastelor moravuri nu au dus la altceva decât la pieirea chiar a unor imperii.
P.S. Vă mai amintiţi momentele imediat ulterioare Revoluţiei? Atunci ne-a fost dat să auzim de nenumărate ori de fapte din cale afară de ciudate sau de mizerabile, iar când autorii erau prinşi, apărarea lor mergea pe vorbele „Gata, s-a terminat cu comunismul! Acum e democraţie!”. Eu zic că nu e. Şi nici nu sunt speranţe.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!