Cum treci de la “bă” la domn şi de la „fă” la doamnă

Stau la o mică coadă. Este un comportament de excepţie din partea mea pentru că m-am jurat ca, după Revoluţie, să nu mai stau vreodată la vreo coadă. Nu a fost şi ăsta unul din motivele pentru asta l-am împuşcat pe Ceauşescu? Şi sunt un om care-şi ţine promisiunile. Acum stau pur şi simplu pentru că nu mă grăbesc, îmi este dor de puţină socializare şi nici coada nu e mare. Deşi am căştile puternic înfundate în urechi, îmi este dat să aud o mică discuţie tradiţională în spatele meu:
- De ce te împingi aşa, doamnă?
Vocea îi aparţine unei doamne de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată decent, chiar cu gust, curată şi, din câte se vede, manierată. Adresarea a fost făcută către o ţigancă aflată în spatele ei. Nu am niciun dubiu în privinţa etniei, pentru că este desculţă, murdară, obraznică şi îmbrăcată cu tradiţionalul număr de fuste.
Micul incident îmi trezeşte câteva cugetări. Cui i s-a adresat femeia cu apelativul doamnă? Ţigăncii din spatele ei? Te poţi adresa unei persoane în situaţia ei cu acest apelativ? Îi poţi spune doamnă unei ţigănci obraznice şi nespălate? Care mai este sensul cuvintelor?
Coada înaintează, iar eu mă gândesc la caste. Nu la cele absurde şi inumane din India, ci la cele mai puţin administrative şi mai mult elitare din Anglia sau Germania. Că oamenii erau mai mult sau mai puţin egali în faţa legii rămâne o chestiune de discutat. Dar în orice caz, fiecare stătea în banca lui. Faptul că era de sex masculin nu era suficient pentru un bărbat ca să fie apelat cu domnule. Respectivul trebuia să îndeplinească o mulţime de condiţii explicite sau implicite pentru a primi această recunoaştere din partea societăţii. Şi nu mă refer aici la admiterea lui în varii cluburi mai mult sau mai puţin selecte. Mă refer la faptul că respectivul era conştient de ceea ce are de făcut şi avea opţiunea clară: mă port într-un anumit fel, voi fi apelat cu domn. Nu mă port, nu voi fi domn. Clar şi fără echivoc. Luaţi şi citiţi oricare din romanele scriitorilor englezi începând cu Dickens şi terminând cu Cronin şi veţi descoperi fără echivoc această atitudine, atât din partea individului, cât şi a societăţii. Servitorii, oamenii de jos, plebea, se străduiau din răsputeri să se îmbrace, să vorbească sau să se poarte aidoma stăpânilor lor. Iar unii chiar reuşeau. Atunci când i se servea ceaiul, valetul i se adresa stăpânului cu domnule, dar în niciun caz acesta nu-i răspundea valetului la fel. Iar regula nu era valabilă doar în cazul lorzilor sau a feţelor bogate, ci în toate cazurile respectivul îşi câştigase acest drept. Iar în cazul femeilor situaţia era şi mai drastică. O ţigancă îi putea spune unei doamne:
- De ce te împingi, doamnă?
Dar în niciun caz o doamnă nu i-ar fi spus doamnă unei ţigănci. Iar asta nu are legătură cu feminismul sau drepturile omului, ci cu purul şi banalul bun simţ, cu recunoaşterea publică şi onestă a unei stări de fapt dată de pregătirea intelectuală sau de starea socială (şi aici nu mă refer la cei bogaţi). Fiecare partener social cunoştea şi recunoştea atât propria poziţie, cât şi poziţia interlocutorilor. Mi se pare imoral să-l apelez pe un medic cu domnule, atât timp cât am apelat la fel un ţigan zlătar. Şi invers. Pentru că, în orice caz, medicul e singurul domn pe care îl văd în faţa mea.
La noi s-a întâmplat ca de obicei: ca la nimenea. Comunismul a dat societatea peste cap, a desfiinţat clase existente şi a înfiinţat clase inexistente, a smuls oamenii din mediul lor, le-a desfiinţat tradiţiile, a dat peste cap ierarhii şi organizări sociale şi a saturat oraşele cu ţăranii smulşi din casele lor sau cu mahalagii demolaţi din periferii. Efectul a fost devastator asupra societăţii şi nu va putea fi remediat. Oamenii s-au trezit peste noapte că vor fi nevoiţi să trăiască într-un mediu străin, un mediu despre pe care, până atunci îl admiraseră tacit, dar pentru care nu erau pregătiţi, şi-au pierdut identitatea şi astfel şi-au pierdut şi scara valorilor. Iar acest lucru îl putem vedea şi azi, deşi industrializarea şi depopularea satelor s-au terminat de mult. Înmormântări la care Mercedesurile se opresc la intersecţii pentru ca să se arunce bani (!) aşa cum făceau dricurile pe vremuri la sate, cheflii care tropăie la trei dimineaţa în apartamentul lor de bloc dansând la o petrecere, la fel cum făceau şi pe vremea când locuiau în casa lor de la ţară, colindători care umblă cu capra prin parcările dintre blocuri, pernuţe şi perdele brodate la geamurile maşinilor particulare, adresarea cu apelativul de domn sau doamnă, indiferent de pregătire, poziţie socială sau comportament. Îi vedem cum merg câte trei la braţ pe trotuar, la fel cum făceau pe uliţele satului sau cum stau în pijama şi joacă table în faţa blocului la fel ca în mahalaua lor demolată. Îi vedem când îşi afumă porcul între blocuri sau când fac mici la grătar pe balcon. Îi auzim în autobuz zbierând unii la alţii dintr-un capăt în altul la fel cum făceau pe câmpurile unde au copilărit. Le simţim mirosul în aglomeraţia verii pentru că tradiţia lor s-a limitat la baia de duminică seara. Îi vedem neraşi de marţi până vineri pentru că tradiţia lor este să te bărbiereşti lunea dimineaţa.
Poate că, citind aceste rânduri, veţi spune despre mine vorbe grele. Că sunt şovin, că sunt rasist, că sunt elitist etc. Treaba voastră! Între o profesoară şi o ţigancă desculţă, eu voi continua să îi spun doamnă profesoarei.