Noapte de vară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau în genunchi în iarba din faţa casei şi nu mă mai satur privind. S-a lăsat noaptea şi o Lună uriaşă s-a ivit de după dealuri. Lumina ei bogată poleieşte totul cu argint, iar răcoarea nopţii încarcă frunzele cu minuscule lacrimi de brumă. Văd bolta cerului atât de aproape încât îmi vine să o ating. Cerul, de un albastru închis, aproape negru, e împodobit cu miliarde de străluciri reci şi tremurătoare. Pământul Ardealului odihneşte sub picioarele mele şi în ochii mei umezi de emoţie strălucesc toate luminile lumii.
E minunată priveliştea, aşa cum se văd toate acoperite de argint. Pomii sunt poleiţi cu argint, iarba e poleită cu argint, spinările puternice ale dealurilor din jur sunt poleite cu argint. Până şi Nicu, paznicul nostru patruped, pare turnat din argint. Întind mâinile în faţă şi mâinile mele de argint cuprind tot orizontul. Sunt omul de argint, într-o lume de argint, respirând un aer de argint.
Dealurile molcome mă ţin în poala lor, iar aburi timizi se ridică din pârâul care trece prin spatele curţii. E linişte şi pace aici, în comuna unde copilăresc. Ici şi colo se mai aude lătratul vreunui câine mai harnic. E atât de linişte încât îi aud respiraţia Margaretei, purcica noastră cea voinică. În coteţul păsărilor, câte o găină mai nemulţumită cârâie la vreo surată pentru un loc mai bun.
Aerul miroase a viaţă, a iarbă umedă şi a fân. Din când în când, câte o pală de vânt aduce mirosul hornurilor de pâine caldă şi foc de lemne. Continui să stau şi să privesc în jur, să simt natura prin toţi porii. Să mă umplu de viaţă, de aer şi de curăţenie. Văd cu coada ochiului umbra de argint a tatii. Iese pe prispă, mă vede şi coboară spre mine. E înalt tata, dar aşa cum stă acum în lumina Lunii, îmi pare un Titan al pământului. Singur, singurel mi-am meşterit o lunetă dintr-un tub făcut din mai multe foi de hârtie suprapuse şi răsucite şi un altul mai mic din plastic. La capete am reuşit să ataşez câte o lentilă, una mai mică şi una mai mare, zgâriate şi ca vai de ele, dar de care sunt foarte mândru. Tata se apropie, se lasă în genunchi lângă mine şi mă mângâie cu palma lui din argint, mare şi bătătorită.
- Copile, mai stai?
- Da, tată. Vreau să privesc Luna cu luneta.
Şi îi arăt luneta mea, poleită şi ea cu argint. O ia, o admiră şi o duce la ochi.
- Copile, tu chiar ai făcut o lunetă, îmi spune el râzând în timp ce priveşte Luna.
Îmi dă luneta şi am ocazia să îi ating mâinile care au lucrat şi au făcut atâtea şi un fior mă străbate. Sunt lângă tatăl meu şi Luna ne priveşte invidioasă pentru că e singură acolo, sus pe cer. Îndrept luneta spre Lună şi respiraţia mi se taie când văd cât de mare este. Tata îmi susţine mâna pentru ca tremuratul braţelor să nu îmi strice imaginea. E puternic tata, sunt puternice mâinile lui din argint.
Rămânem aşezaţi în iarbă lipiţi unul de altul fără să spunem un cuvânt. Respirăm aerul nopţii şi ne dăm luneta unul altuia pe tăcute. Oare cât poate sta un copil lângă tatăl lui? mă fulgeră un gând timorat că s-ar putea ridica şi pleca.
- Copile! Priveşte! spune tata şi se întoarce brusc arătându-mi cerul cu mâna.
Mă întorc şi rămân mut de uimire. Din înălţimile cerului atârnă unduind lin faldurile unei aurore boreale! Este un fenomen unic pentru aceste locuri şi noi avem norocul să-l admirăm. De la un orizont la altul faldurile îşi schimbă culorile pe toată înălţimea lor, luminând această parte a cerului în culori ireale. Ne ridicăm şi rămânem ţinându-ne de mână, nemişcaţi şi fără să clipim de frică să nu tulburăm minunea.
Şi o minune a fost viaţa alături de tatăl meu până când, într-o zi de septembrie, sufletul lui s-a contopit cu luminile aurorei boreale. Anul nu contează pentru că nu putem măsura eternitatea.
Să auzim de bine!