Note de călătorie din şi despre România. Iaşi, un oraş nepromovat (3)

Catedrala Sfânta Paraschieva

Trei Ierarhi

Casa Dosoftei

Casa Dosoftei

Ne sculăm la ora nouă panicaţi că nu ştim când se serveşte micul dejun. Panică inutilă pentru că amfitrionul nostru ne asigură că puteam lenevi în pat până la ora 11. Aşa că purcedem la fapte directe, concrete şi solicităm micul dejun legal cuvenit. Surprizele continuă şi la acest capitol. Bunul om ne aduce în cea mai mare viteză nişte porţii pantagruelice frumos prezentate. Comand şi un banal ceai verde cu gândul că mi se va aduce cine ştie ce poşârcă, dar primesc în acelaşi mod elegant un ceai dintre cele mai fine şi scumpe. Gazda noastră se retrage discret şi rămânem să ne savurăm bunătăţile privind la ploaia care nu mai conteneşte. Ploaie care ne strică rău planurile de vizitare a oraşului preconizate pentru azi.

După masă puţină conversaţie nu strică, aşa că îl invităm pe amfitrion lângă noi la o mică şuetă. După câteva minute de discuţii pe teme de pensiuni şi servicii oferite, omul ne arată un cetăţean care tocmai părăsea pensiunea.
- Îl vedeţi pe domnul acela? ne întreabă el.
Sorbind din ceşti, dăm din cap că da.
- Ei bine, dânsul este din Timişoara şi este pentru a patra oară când vine la mine. Fidelizarea clienţilor mi se pare a fi baza unei afaceri profitabile în acest domeniu, continuă el.
Este nevoit să ne părăsească pentru câteva momente, prilej de a face un schimb de impresii cu soţia despre utilitatea sau inutilitatea MBA-ului când iată, un tânăr simplu, fără o asemenea pregătire cu ştaif are abilităţi manageriale atât de dezvoltate. Pe care şi le-a dobândit urmând cursurile vieţii la zi şi fără absenţe. Nu rezist să nu îi propun o publicitate gratuită pe blogul meu pentru că, aşa cum lucrurile rele trebuie pedepsite, tot aşa cele bune trebuie răsplătite.
Achităm nota, inclusiv consumaţia de ieri, duc bagajele în maşină, ne luăm rămas bun şi plecăm oarecum posaci spre Bucureşti. Este ora 12.30 când vedem pentru ultima dată pensiunea. Ca orice plecare, este dulce-amară. Dulce pentru că ne întoarcem la casa noastră dragă, amară pentru că nu mai putem sta într-un oraş atât de frumos, între nişte oameni atât de cumsecade. Ieşeni, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, puteţi fi mândri de oraşul vostru!
Alimentăm la o benzinărie aproape de ieşirea din oraş şi intrăm în traficul spre Bucureşti pe o ploaie care nu mai conteneşte. Cât timp soţia a achitat alimentarea cu benzină, nu rezist tentaţiei şi abordez şoferul unui camion cât toate zilele:
- Bună ziua! Nu vă supăraţi, acesta este drumul spre Bucureşti?
Bunul om îmi răspunde cu o bucurie de parcă m-ar fi anunţat că i-a născut soţia.
- Vom ajunge acasă pe la ora 19, 19.30 cel mult îmi avertizez consoarta iubită la întoarcerea ei în maşină.
Localităţile se perindă una după alta şi vremea se înseninează pe măsură ce ne îndepărtăm de Iaşi. Ochii iubitei mele sunt mici de oboseală, aşa că îi sugerez să tragă un pui mic, dar mic de tot de somn. Ascultătoare ca întotdeauna, ea se conformează şi în 37 de secunde rămân stăpânul de necontestat al unei maşini conţinând un bărbat care conduce şi o soţie care doarme.
Rulez pe acelaşi itinerar, dar de data asta în condiţii meteo mult mai favorabile. Astfel pot admira mai bine localităţile prin care trecem, casele cu grădini întinse şi spaţii largi, oamenii în plină activitate şi, mai presus de astea, peisajul. Ei bine, peisajul este de-a dreptul încântător. Şoseaua urcă şi coboară printre dealuri molcome, pajişti sau culturi se odihnesc pe spinarea acestora, păsări le veghează din cer. Este atât de frumos acest peisaj blând şi idilic de toamnă încât simt cum o vibraţie puternică mă cuprinde şi îmi vine să strig:
- Daaa, oameni buni, dealurile astea sunt ale mele, sunt stăpânul lor, sunt coastele mele, au crescut din mine! Dealurile astea sunt trup din trupul meu, din pământul lor am ieşit!
Oftez şi îmi continui condusul gândindu-mă că nicio limbă nu e suficient de bogată pentru a descrie asemenea sentimente şi la motivele care stau la baza slabei promovări a unui oraş atât de minunat. Rulez în limitele vitezei legale pentru că nimic nu ne grăbeşte, iar somnul soţiei îmi este deosebit de preţios. Pe măsură ce înaintăm observ cum atmosfera devine tot mai caldă până acolo încât mă văd nevoit să deschid larg chepengul. Curentul de aer este suficient de puternic ca să-mi trezească jumătatea iubită care dormea dusă, aşa că ne continuăm drumul în doi, schimbând impresii despre cele văzute.
Nu ne trebuie niciun indiciu ca să ştim că am ajuns în Bucureşti: aerul este atât de sufocant şi miroase atât de greu încât nu poate fi vorba de îndoială. Iată-ne ajunşi acasă. Este ora 19.30 fix şi am ajuns acasă ca de obicei, conform foii de parcurs. În mod sigur, nu atât de veseli pe cât am fi dorit. Cu siguranţă că vom reveni în Iaşi pentru a gusta din plin binecuvântarea unui oraş luminat şi amabilitatea unor oameni cu suflete de aur.