Sunt repartizat să execut serviciul militar undeva, prin Moldova. Unul din momentele remarcabile apare la schimbarea ciclurilor. În acest moment, cei noi nu pot face de gardă întrucât nu au depus jurământul. Iar cei vechi trebuie să preia o sarcină suplimentară care se numeşte în limbaj specific gardă permanentă. Astfel, cei vechi fac de gardă în mod continuu: trei ore de gardă, trei ore de veghe, trei ore de somn şi ciclul se reia. Asta nu ne împiedică să beneficiem de cele trei ore de veghe oricum dorim.
Aici sunt bine pregătit. Am găsit bilete la un film exact în perioada celor trei ore de veghe, iar cinematograful fiind aproape de unitate, nu văd niciun inconvenient. Ies din cele trei ore de gardă, mă duc rapid în dormitor, mă dezechipez, îmi pun o ţinută nouă şi iau drumul cinematografului.
Filmul a meritat banii şi, uitându-mă la ceas, văd că mai am destul timp până va trebui să fiu la unitate pentru a intra în cele trei ore de somn, aşa că mă opresc liniştit la o terasă. Fix cu zece minute înainte de expirarea timpului sunt la poarta unităţii. Fruntaşul care e de gardă la poartă se uită la mine ca la o stafie:
- Ai venit?
- Da. De ce, nu trebuia? îl iau eu peste picior.
Cu ochii holbaţi, omul continuă interogatoriul în şoaptă:
- Unde ai fost, omule?
- La film, îi răspund eu cinstit, româneşte.
- Te aşteaptă de două ore, apucă el să mai zică, dar îşi înghite subit vorbele.
Şi îşi întoarce capul în direcţia opusă mie. Încerc să-i urmăresc privirea şi, în pragul uşii, nu văd altceva decât un general. Mare, impunător, cu pantaloni cu vipuşcă pentru a nu avea nicio îndoială. Pe umăr îi strălucesc nişte stele mari cât farfurioarele de saleuri. Încruntat, stă cu mâinile la spate şi se leagănă pe vârfuri. Vederea lui îmi provoacă un şoc pentru că nu intuiesc nicio legătură care ar putea exista între mine şi un general. Înţepenesc în salutul regulamentar şi rostesc cuvintele de salut cu gura uscată. Nu pot să trec mai departe din cauza poziţiei pe care o ocupă în mod nepoliticos în uşă. Se opreşte din legănat şi mi se adresează:
- Unde sunt?
Îl privesc speriat pentru că, pe moment, nu înţeleg rostul spuselor lui. Nu ştie unde se află el şi asta e grav pentru un general sau nu ştie unde se află anumite obiecte şi asta e grav pentru cei din jurul lui. Fac un inventar rapid al lucrurilor personale care l-ar putea interesa pe un general, dar nu găsesc nimic notabil în afara unei lanterne cu magnetou primită de la tata la încorporare.
- Ce ai făcut cu ele? continuă el cu o voce sumbră, văzând că nu am nicio reacţie de om lucid.
Aha, lucrurile încep să se limpezească într-un fel, aşa că-i răspund:
- Nimic.
Văd că omul se relaxează. Începe să se deplaseze din uşă, spunându-mi peste umăr:
- Hai!
Mă iau după el, aruncând priviri interogative spre fruntaş, dar acesta nu mai apucă să-mi spună nimic. Aşa cum mergeam în urma lui, îl aud spunând:
- Unde le-ai pus?
Continui să mă scald în ignoranţă, aşa că îi răspund respectuos:
- Permiteţi să raportez! Ce să pun?
Generalul se opreşte brusc, se întoarce spre mine şi mă sfredeleşte cu privirea. După câteva secunde de radiografie intensă, vocea lui tună:
- Tu râzi de mineee? Te trimit direct la Curtea Marţială! continuă el scrâşnindu-şi dinţii ca pe nişte pietre de moară.
Vorbele lui cad ca un satâr. Sunt cuvinte cu care nu te joci nici măcar în postura de civil. Nu înţeleg nimic, nu ştiu despre ce vorbeşte, aşa că tac în continuare şi simt sudoarea cum îmi curge pe ceafă. Văd cu coada ochiului cum se apropie de noi un colonel, Comandantul Gărzii. Salută ca la carte, se opreşte la distanţa regulamentară şi zice:
- Permiteţi să raportez! Am numărat din nou toate cartuşele şi toate cartuşierele de data asta. Lipsesc fix 90 de cartuşe şi trei încărcătoare.
Amândoi se întorc încet spre mine privindu-mă fix. Încep să mă dumiresc: lipsesc 90 de cartuşe, ceea ce este înfiorător de grav. Dar de ce mă întrebă pe mine?
- Ce ai făcut cu ele? mi se adresează Comandantul Gărzii.
Lucrurile devin ceva mai clare şi încep să judec rapid. Deci, sunt considerat vinovat de dispariţia a 90 de cartuşe de război reprezentând exact conţinutul a trei încărcătoare. Iar noi primim la intrarea în gardă exact trei încărcătoare cu muniţie de război. Pe care le predăm la ieşirea din gardă. Hopa! Pe care LE PREDĂM! Ce am făcut eu la ieşirea din gardă? Am predat ceva, cuiva? Nici vorbă. M-am schimbat la DORMITOR de haine şi am plecat ca disperatul ca să nu pierd biletele la film. Dar cu armamentul, ce Dumnezeu am făcut cu armamentul? Şi în acel moment totul devine clar.
- Permiteţi să raportez! Nu am făcut nimic. Sunt în dormitor, în rastel. Cel puţin, acolo le-am lăsat, continui eu cu voce stinsă.
- În DORMITOOOR? urlă generalul. Nu le-ai predat la Camera de Gardăăă?
Fără o vorbă, cei doi iau cap compas dormitorul, iar eu îi urmez mai mult alergând. Ajungem la dormitor, e chemat urgent plantonul care deschide rastelul companiei, iar eu mă reped la raftul alocat mie. Arma? La locul ei, îi verific seria şi e a mea. Încărcătoarele? Sunt şi ele. Toate trei. Le scot din portîncărcător şi cu mâini tremurânde încep să le descarc pe pătura unui pat. 10, 20, 30, 90 de cartuşe, toate strălucind, toate numărate în faţa ochilor holbaţi ai celor doi ofiţeri.
Generalul, evident mult mai liniştit, se adresează colonelului:
- E sănătos la cap? Urgent să-l vadă un doctor!
- El e sanitarul unităţii, şopteşte cu gura uscată colonelul, arătând din ochi spre mine.
Generalul rămâne câteva secunde în expectativă, uitându-se abulic la amândoi, după care continuă pe un ton mai blând:
- Cinci zile de arest. Începând de acum!
După care se întoarce şi părăseşte dormitorul. Rămânem singuri, eu şi colonelul într-o tăcere apăsătoare. Îl înţeleg, moldovean cumsecade, îl ajutasem de numeroase ori. Într-un târziu, bietul om îmi spune cu o voce obosită:
- Hai, dă centura, şireturile şi du-te la Camera de Gardă.
Fără o vorbă, mă conformez, mă duc la Camera de Gardă şi mă predau, iar ei mă încuie în arest. Până a doua zi de dimineaţă, când a venit şeful meu, un colonel doctor. În cinci minute eram liber ca pasărea cerului. Cum putea rămâne unitatea fără sanitar timp de cinci zile?
Aici sunt bine pregătit. Am găsit bilete la un film exact în perioada celor trei ore de veghe, iar cinematograful fiind aproape de unitate, nu văd niciun inconvenient. Ies din cele trei ore de gardă, mă duc rapid în dormitor, mă dezechipez, îmi pun o ţinută nouă şi iau drumul cinematografului.
Filmul a meritat banii şi, uitându-mă la ceas, văd că mai am destul timp până va trebui să fiu la unitate pentru a intra în cele trei ore de somn, aşa că mă opresc liniştit la o terasă. Fix cu zece minute înainte de expirarea timpului sunt la poarta unităţii. Fruntaşul care e de gardă la poartă se uită la mine ca la o stafie:
- Ai venit?
- Da. De ce, nu trebuia? îl iau eu peste picior.
Cu ochii holbaţi, omul continuă interogatoriul în şoaptă:
- Unde ai fost, omule?
- La film, îi răspund eu cinstit, româneşte.
- Te aşteaptă de două ore, apucă el să mai zică, dar îşi înghite subit vorbele.
Şi îşi întoarce capul în direcţia opusă mie. Încerc să-i urmăresc privirea şi, în pragul uşii, nu văd altceva decât un general. Mare, impunător, cu pantaloni cu vipuşcă pentru a nu avea nicio îndoială. Pe umăr îi strălucesc nişte stele mari cât farfurioarele de saleuri. Încruntat, stă cu mâinile la spate şi se leagănă pe vârfuri. Vederea lui îmi provoacă un şoc pentru că nu intuiesc nicio legătură care ar putea exista între mine şi un general. Înţepenesc în salutul regulamentar şi rostesc cuvintele de salut cu gura uscată. Nu pot să trec mai departe din cauza poziţiei pe care o ocupă în mod nepoliticos în uşă. Se opreşte din legănat şi mi se adresează:
- Unde sunt?
Îl privesc speriat pentru că, pe moment, nu înţeleg rostul spuselor lui. Nu ştie unde se află el şi asta e grav pentru un general sau nu ştie unde se află anumite obiecte şi asta e grav pentru cei din jurul lui. Fac un inventar rapid al lucrurilor personale care l-ar putea interesa pe un general, dar nu găsesc nimic notabil în afara unei lanterne cu magnetou primită de la tata la încorporare.
- Ce ai făcut cu ele? continuă el cu o voce sumbră, văzând că nu am nicio reacţie de om lucid.
Aha, lucrurile încep să se limpezească într-un fel, aşa că-i răspund:
- Nimic.
Văd că omul se relaxează. Începe să se deplaseze din uşă, spunându-mi peste umăr:
- Hai!
Mă iau după el, aruncând priviri interogative spre fruntaş, dar acesta nu mai apucă să-mi spună nimic. Aşa cum mergeam în urma lui, îl aud spunând:
- Unde le-ai pus?
Continui să mă scald în ignoranţă, aşa că îi răspund respectuos:
- Permiteţi să raportez! Ce să pun?
Generalul se opreşte brusc, se întoarce spre mine şi mă sfredeleşte cu privirea. După câteva secunde de radiografie intensă, vocea lui tună:
- Tu râzi de mineee? Te trimit direct la Curtea Marţială! continuă el scrâşnindu-şi dinţii ca pe nişte pietre de moară.
Vorbele lui cad ca un satâr. Sunt cuvinte cu care nu te joci nici măcar în postura de civil. Nu înţeleg nimic, nu ştiu despre ce vorbeşte, aşa că tac în continuare şi simt sudoarea cum îmi curge pe ceafă. Văd cu coada ochiului cum se apropie de noi un colonel, Comandantul Gărzii. Salută ca la carte, se opreşte la distanţa regulamentară şi zice:
- Permiteţi să raportez! Am numărat din nou toate cartuşele şi toate cartuşierele de data asta. Lipsesc fix 90 de cartuşe şi trei încărcătoare.
Amândoi se întorc încet spre mine privindu-mă fix. Încep să mă dumiresc: lipsesc 90 de cartuşe, ceea ce este înfiorător de grav. Dar de ce mă întrebă pe mine?
- Ce ai făcut cu ele? mi se adresează Comandantul Gărzii.
Lucrurile devin ceva mai clare şi încep să judec rapid. Deci, sunt considerat vinovat de dispariţia a 90 de cartuşe de război reprezentând exact conţinutul a trei încărcătoare. Iar noi primim la intrarea în gardă exact trei încărcătoare cu muniţie de război. Pe care le predăm la ieşirea din gardă. Hopa! Pe care LE PREDĂM! Ce am făcut eu la ieşirea din gardă? Am predat ceva, cuiva? Nici vorbă. M-am schimbat la DORMITOR de haine şi am plecat ca disperatul ca să nu pierd biletele la film. Dar cu armamentul, ce Dumnezeu am făcut cu armamentul? Şi în acel moment totul devine clar.
- Permiteţi să raportez! Nu am făcut nimic. Sunt în dormitor, în rastel. Cel puţin, acolo le-am lăsat, continui eu cu voce stinsă.
- În DORMITOOOR? urlă generalul. Nu le-ai predat la Camera de Gardăăă?
Fără o vorbă, cei doi iau cap compas dormitorul, iar eu îi urmez mai mult alergând. Ajungem la dormitor, e chemat urgent plantonul care deschide rastelul companiei, iar eu mă reped la raftul alocat mie. Arma? La locul ei, îi verific seria şi e a mea. Încărcătoarele? Sunt şi ele. Toate trei. Le scot din portîncărcător şi cu mâini tremurânde încep să le descarc pe pătura unui pat. 10, 20, 30, 90 de cartuşe, toate strălucind, toate numărate în faţa ochilor holbaţi ai celor doi ofiţeri.
Generalul, evident mult mai liniştit, se adresează colonelului:
- E sănătos la cap? Urgent să-l vadă un doctor!
- El e sanitarul unităţii, şopteşte cu gura uscată colonelul, arătând din ochi spre mine.
Generalul rămâne câteva secunde în expectativă, uitându-se abulic la amândoi, după care continuă pe un ton mai blând:
- Cinci zile de arest. Începând de acum!
După care se întoarce şi părăseşte dormitorul. Rămânem singuri, eu şi colonelul într-o tăcere apăsătoare. Îl înţeleg, moldovean cumsecade, îl ajutasem de numeroase ori. Într-un târziu, bietul om îmi spune cu o voce obosită:
- Hai, dă centura, şireturile şi du-te la Camera de Gardă.
Fără o vorbă, mă conformez, mă duc la Camera de Gardă şi mă predau, iar ei mă încuie în arest. Până a doua zi de dimineaţă, când a venit şeful meu, un colonel doctor. În cinci minute eram liber ca pasărea cerului. Cum putea rămâne unitatea fără sanitar timp de cinci zile?
si cam pe cand se intamplau evenimentele relatarii?
RăspundeţiŞtergere@ stefan: Ehe, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Prin anii '70.
RăspundeţiŞtergereTareee! Se vede ca nu erati obisnuit cu regulamentele garzii. Atitudine tipica de soldat care a facut multa vreme serviciu de zi. Mai stiu eu pe unul... eu! Eram centralist termic si pe langa faptul ca nici nu dormeam in dormitor, cel putin in ciclul 2 si 3 aproape uitasem ca mai am o arma de intretinut in rastel. In ciclul 2 am avut o singura tragere. Si de atunci, arma mea a ramas neantretinuta pana aproape de finalul ciclului 3. Ei, deja incepeam sa ne orientam cu totii cate un "bibanel", care sa ramana in post dupa liberarea noastra. Astfel ca la inspectia zilnica de front, nu erau decat cativa soldatei. Intr-o zi, s-a ofticat rau de tot seful de stat major si a trimis dupa toti. Sa ne fi vazut pe toti cum ieseam, ca soriceii din gaurile lor inundate de apa! Dupa ce ne-am incolonat, asa cum ne stiam vechea formatie, eu fiind chiar in fata... imi cade privirea pe arma. Pfoaaaa!!! Ruginita, de ziceai ca este catifea rosie! Iar in interiorul tevii, un soi de oxid albastrui-verzui cristalizat, in relief, de ti-era frica sa tragi un singur glonte! Nici nu stiu cum am reusit sa o fac sa arate cat de cat rezonabil, dar noroc cu batistele catorva camarazi... si cu faptul ca seful de stat major nu a trecut prin dreptul nostru. E drept, eu sunt piciulica pe langa dumneavoastra, pe vremea lui Ceausescu se facea armata! Lasand la o parte esenta amuzanta a fiecarei patanii, pe vremea lui nea Nicu era grava chestia cu cartusele nepredate... Ati avut noroc mult. :)
RăspundeţiŞtergereÎmi place cum scrii. Te mai aştept pe blog cu cea mai mare plăcere.
RăspundeţiŞtergere