Cine e de vină?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare a Institutului Matei Balş. Trebuie să iau nişte rezultate, dar medicul care trebuie să le elibereze nu a venit încă, deşi este trecut mult de ora programată. Mi se pare normal, din moment ce medicul respectiv are de terminat şi vizitele la saloane aşa că aştept răbdător. Şi curios, aşa cum mă ştiţi.
Pe scaunele aflate în faţa mea stau câteva persoane. O tânără cochetă, care se uită mereu la ceas şi strânge din buze. În stânga ei un domn cu burtă şi neras s-a lăţit pe tot scaunul şi zace cu o privire abulică. În dreapta ei se aşează o femeie de o condiţie dintre cele mai simple, dacă ne luăm după modul cum vorbeşte. Iar în dreapta ei este deja aşezată o doamnă ceva mai corpolentă, cu o faţă blajină care nu pierde momentul să înceapă să-şi enumere numărul de operaţii la care a fost supusă şi toate chinurile prin care a trecut până la găsirea diagnosticului corect.
Nu apucă să sporovăiască mult că li se alătură (stând în picioare) o altă femeie de o condiţie la fel de simplă ca a primei. Doar că ceva mai bine îmbrăcată. Iar discuţia devine ceva mai animată prin participarea ei.
Nu sunt un voyeurist oral şi nici nu mă atrage subiectul, aşa că îmi îndrept atenţie spre dotările tehnice ale institutului. Observ montate deasupra uşilor un fel de panouri de afişaj cu LED-uri care au o funcţionalitate multiplă. Primul grup de cifre indică numărul bonului, iar al doilea numărul cabinetului care a emis bonul. Astfel, 510 2 înseamnă că bonul cu numărul 510 este în cabinetul 2. Când cabinetul se eliberează, echipamentul scoate un sunet scurt, iar cifrele încep să clipească cu noul număr până pacientul respectiv intră în cabinet. Sistemul mi se pare deosebit de util şi civilizat cel puţin pentru că este o încercare de a limita accesul tupeiştilor şi al neamurilor proaste.
Brusc, femeia cu clase puţine se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Domnul care până atunci stătuse amorf ia cuvântul:
- Staţi aşa, doamnă! Unde vă duceţi? Aveţi numărul ăsta de bon?
- Nu, răspunde femeia după consultarea bonului. De ce?
- Cum de ce? Bonul ăla are un număr tocmai ca să intraţi atunci când apare numărul dumneavoastră pe panou.
- Zău? Ce tâmpenie! Venea omul de dimineaţa, îşi lua rând şi intra când îi venea rândul. Numai tâmpenii, nimic bun, încheie femeia conversaţia şi se reaşează nervoasă pe scaun.
Imediat, discuţia întreruptă cu cele două partenere se reia.
Prostia spusă de femeie îmi atrage atenţia spre grupul lor, aşa că îmi este dat să o aud pe cea care stă în picioare:
- Mie mi-a fost recomandată doctoriţa T. sau C. nu ştiu precis numele ei. Mi s-a spus că e cea mai bună.
- Da, confirmă femeia cu unsprezece operaţii. Şi eu am auzit asta despre ea.
- Dar ştiţi care e problema? Nu vrea să primească nimic! Dar nimic, nici măcar un buchet de flori, continuă femeia cu voce scăzută.
- Cum aşa? sare cea potrivnică bonurilor de ordine.
- Aşa bine, nu vrea şi pace! Toţi mi-au spus acelaşi lucru.
- Ei, asta-i culmea, revine în forţă femeia cu clase puţine. Cum aşa? Cum să nu primească? Dumnezeule, dar oamenii ăştia chiar au înnebunit? Asta-i culmea, nu se poate aşa ceva! îşi încheie ea diatriba în admiraţia celorlalte două.
Cele relatate s-au întâmplat cu câteva zile în urmă. De atunci, mă întreb unde începe vina medicilor şi unde se termină vina pacienţilor.
Să auzim de bine!