Cum se trage vinul

Afară e o zi frumoasă de primăvară. Mă fâţâi fără rost prin cazarmă, lucru total nerecomandat amatorilor. Întâi pentru că e cald şi astfel se accentueză deshidratarea corpului propriu, al doilea pentru că e în timpul săptămânii şi e plin ochi de ofiţeri şi abia al treilea pentru că te poate pune vreun ofiţer la ceva treabă. Şosete nu spăl pentru că le arunc, de mâncat sunt sătul pentru că tocmai vin de la bucătărie unde am făcut un control de rutină, aşa că mă gândesc să mă trântesc în pat la infirmerie şi, până aţipesc, să-mi fac planuri cu ce voi face de Paşte.
Nu am parte de aşa ceva pentru că, dus de gânduri, dau nas în nas cu un ditamai colonelul. Bătrân şi mărunţel, cu părul cărunt, tipul ofiţerului de carieră. E doar tipul, pentru că îl cunosc şi e un moldovean de treabă. Intră în vorbă cu mine în sensul că mă întreabă de ce nu îl salut şi eu ca tot omul.
- Ah, vă rog să mă scuzaţi, îi răspund duios şi duc mâna la chipiu într-o formă de salut inexistentă pe suprafaţa planetei.
- Eşti ocupat? mă întreabă el binevoitor.
Aici e aici! Cum să nu fie ocupat un sanitar? Drept pentru care îi răspund:
- Sigur că da! De aceea nici nu v-am salutat pentru că sunt foarte preocupat de starea visceralo-duodenală a unui bolnav cu epitaxis la care mă duceam chiar acum să-i iau tensiunea cubiculară a sistemului ventricular.
Omul, infanterist fără vreo pregătire medicală, face ochii mari la auzul unor aşa termeni de specialitate şi continuă timid în timp ce-şi freacă mâinile:
- Ai putea să mergi cu mine pentru o jumătate de oră? Ştii, nu prea am încredere în altcineva.
Hopa! Miza e mare, aşa că îi răspund cât pot de amabil:
- Să trăiţi, la ordinele dumneavoastră! şi duc iarăşi mâna la chipiu în forma aceea unică de salut.
- Uite care e problema: vine Paştele şi vreau să mergem până la Casa Armatei ca să iau nişte vin. Despre tine ştiu că nu bei, aşa că am toate şansele să ajung cu sticlele pline acasă.
Deşi nu am participat niciodată la o acţiune de asemenea natură şi amploare, atenţia lui mă emoţionează. Dau din cap că înţeleg şi îl însoţesc la biroul lui ca să luăm plasele cu sticle, după care ne îndreptăm cu paşi voioşi spre destinaţie. Mai cu un banc, mai cu o glumă ajungem într-un sfert de oră.
La Casa Armatei bătrânul colonel vorbeşte cu câteva persoane, dă nişte bani după care îmi spune:
- Uite, dânsul te conduce în beci ca să umpli sticlele. Totul e plătit, aşa că nu ai nicio grijă. Când eşti gata vii sus aici, pe terasă, mă iei şi plecăm spre casă. Eu te aştept aici cu nişte colegi. Nu te speria, că nu locuiesc departe, îşi încheie el expunerea zâmbind.
Zis şi făcut. Cetăţeanul indicat mă conduce într-un beci cât toate zilele unde, lângă un perete, se află mai multe butoaie mari. Îmi arată unul din ele, mă poziţionează cu plasele cu sticle lângă el şi mă lasă în plata Domnului. Rămas singur încep să-mi organizez activitatea. Întâi de toate, după câteva minute de căutări pe orbecăite printre lăzi şi butoaie găsesc un scăunel pe care îl trag lângă butoiul cu pricina. Apoi, iau de pe alt butoi un furtun suficient de lung ca să ajungă la vinul din interior şi suficient de îngust ca să intre pe gura sticlei. După ce bag furtunul în butoi, mă aşez pe scăunel, îmi poziţionez sticlele în jurul meu şi încerc să fac primul lucru util pe ziua de azi. Adică, să umplu sticlele.
Bag furtunul în sticlă şi nu se întâmplă nimic. Ridic sticla, o cobor, dar tot goală rămâne. Scot furtunul, îl pun la gură şi trag. Vinul vine şuvoi, înghit o doză zdravănă şi, după câteva sughiţuri, pun repede furtunul în sticlă. Automat, curgerea se opreşte. Reiau operaţiunea bombănind, înghit o nouă duşcă, dar tot nu reuşesc să umplu sticla. E un vin roşu care începe să-mi placă, aşa că reiau fără emoţii operaţiunea pentru a treia oară. Tot fără folos.
După o jumătate de oră abia umplu o sticlă, dar problema nu mi se pare de loc gravă. Mă simt foarte bine şi am impresia că fredonez un mic cântecel. Sau sunt urechile care îmi vuiesc? După o oră am două sticle pline, iar vocea mea răsună melodios prin cotloanele beciului. Văgăuna nu mai mi se par atât de întunecată şi cred că aud ciripitul unor păsărele. După două ore am cinci sticle pline, iar butoiul e golit simţitor. Eu nu mai fredonez pentru că râgâi şi nu mai stau pe scăunel, ci mă aflu poziţionat la poalele butoiului, stând în fund printre sticle.
Norocul meu (şi al colonelului) a fost că l-a sunat soţia ca să-l întrebe, citez: de ce mama naibii nu mai vii odată acasă, închei citatul. Bietul de el, se întinsese la o bere mică pe terasă în aşteptarea mea... A fost nevoie de alţi trei soldaţi (artilerişti!) pentru ca lucrurile să reintre cât de cât în normal: unul să care plasele cu vin şi alţi doi ca să mă care pe mine la dormitor.