Note de călătorie din şi despre România. Iaşi, un oraş nepromovat (1)

Notele de mai jos vor fi bogat asezonate cu fotografii făcute în Iaşi. Intenţionat am folosit obiective cu distanţa focală scurtă pentru a reda cât mai deplin măreţia locurilor văzute. Pentru că, vă rog să mă credeţi, oraşul Iaşi este un oraş măreţ. Din păcate, pentru a nu împiedica deschiderea blogului din cauza dimensiunilor mari ale pozelor, am fost nevoit să le reduc foarte mult dimensiunile (la nivelul a cârorva sute de kilo pentru fiecare imagine) cu scăderea evidentă a calităţii.

Gara Iaşi

Ceasul telefonului a sunat la ora 03.30. Mormăi, mă întorc, îmi iau soţia în braţe şi continui să picotesc. Nici ea nu dă vreun semn de viaţă, aşa că rămânem în amorţire încă o jumătate de oră. La 4.00 sună alarma telefonului ei. De data asta reuşim să ne mişcăm o parte din membre.
- Ce facem, mai mergem sau nu? o întreb eu întinzându-mă puternic.
- Hai, zice ea. Acum ori niciodată!
Chiori de somn şi bătându-ne unii de alţii reuşim să ne îmbrăcăm, bagajele fiind făcute de cu seară. La 4.30 reuşim să ne urnim şi să ieşim din casă. Pe o ploaie zdravănă aventura începuse.
Ne fixăm în centuri, pornim motorul şi luăm drumul Colentinei. Destinaţia? Iaşi. Dulcele târg al Ieşilor ne aşteaptă.
- Vom ajunge pe la 11.30, cel târziu 12, îmi anunţ jumătatea.

Clădirea Antreposite

Aici e cazul să vă explic faptul că am în dotare un ceas biologic şi un GPS la fel de biologic care funcţionează ireproşabil. Indiferent de direcţie sau de lungimea traseului pot estima ora sosirii cu o precizie la nivelul minutelor. Fără hartă sau vreun indiciu îmi este suficient să pornesc în direcţia pe care o presupun că mă duce la destinaţie şi nimeresc cu o precizie la nivelul zecilor de metri. Dar să nu anticipez.
- Ai cumpărat ieri rovignetă? mă întreabă soţia cu glas nevinovat în timp ce, ca un bun copilot, aranjează sticla cu suc şi alunele absolut necesare unei bune conduceri a automobilului.
- Daannuuu, îi răspund conştient de gravitatea faptului. Stai liniştită, încerc eu să readuc optimismul în cadrul familiei, o să cumpărăm de la prima benzinărie.

Clădirea Antreposite

Astfel, am avut parte de primele rezultate privind turismul românesc în plină desfăşurare. Pentru că, oprind la prima benzinărie, aflăm că ei nu derulează acest program.
- Nu-i nimic, îmi continui eu programul de încurajare intensivă, găsim la altă benzinărie.
Şi opresc la o a doua benzinărie. Surprizele continuă.
- Da, noi vindem rovignete, dar când avem. De exemplu, acum nu avem, mă lămureşte funcţionarul.
Revin în maşină şi îi spun:
- Stai cât se poate de liniştită, la prima benzinărie sigur găsim.
Inventarul nostru a ajuns la a treia benzinărie. La care oprim din nou.

Clădirea Antreposite

- Sigur, vindem rovignete, îmi răspunde flăcăul mândru de vorbele lui.
Bag mâna în buzunar să scot banii şi actele, dar elanul meu este brusc întrerupt de acelaşi flăcău, care începe să-mi explice nişte probleme legate de tipărire. Nu înţeleg nimic, aşa că îl întrerup şi eu:
- Până la urmă, vindeţi sau nu rovignete?
- Nu, îmi răspunde el cu sec.
Mă reîntorc în maşină şi plecăm fără o vorbă. Sunt aproape de ieşirea din Bucureşti, dar nu am încă rovignetă. Brusc, apare o benzinărie pe stânga. Opresc, intru şi îl iau din scurt pe funcţionar, privindu-l mânios:
- Să nu- mi spui că nu aveţi rovignete!
- Nu vă spun.
- Şi nici să nu-mi spui că nu vindeţi!
- Nici asta nu vă spun.

Intrare Antreposite

- Perfect, concluzionez eu, atunci hai să facem afaceri.
- Facem, dar numai cu rovignete pe o lună, pentru că pe o săptămână nu se mai tipăresc.
Zâmbetul larg pe care îl etalez la întoarcerea în maşină spune totul despre victoria mea. Este ora 5.30 când reuşim să ieşim din Bucureşti după ce am dat nas cu primele binefaceri ale turismului românesc.
Maşini nu prea sunt pe şosea, iar găurile din asfalt ne captează atenţia până dincolo de Voluntari. După care intrăm pe una din minunile lumii. Este vorba de celebra şosea E 85, şoseaua cu trei benzi de circulaţie. Pentru cei care nu o cunosc, iată câteva lămuriri. Şoseaua are o bandă şi jumătate pe fiecare sens, deci trei în

Detaliu arhitectonic

total. Ce este neobişnuit este faptul că toate marcajele sunt cu linie întreruptă, astfel încât niciodată nu poţi fi sigur că eşti pe sensul bun sau pe contrasens. Rulajul pe acest gen de şosea devine deosebit de atractiv pentru că, dacă ocupi în totalitate jumătatea de bandă, ori ieşi cu roţile din dreapta pe acostament, ori intri cu roţile din stânga pe singura bandă. Fiind astfel ţinut cu atenţia încordată, am prilejul să observ dincolo de Urziceni alte aspecte inedite ale condusului în Moldova. Este vorba de depăşirea prin dreapta la care sunt obligat nu numai eu, ci tot cârdul de maşini din spate de un grup de flăcăi aflaţi al volanul unui Logan care circulă pe, hai să zicem, banda doi, semnalizează că face la stânga, dar nu face şi ne ţine aşa kilometri după kilometri, singura soluţie fiind depăşirea prin dreapta. Acţiune la care recurg nu numai eu, ci şi ditamai TIR-urile sau camionoaiele într-un sunet triumfal de claxoane.

Un pub pitoresc

Ne continuăm drumul oarecum relaxaţi de momentele vesele oferite de respectivul grup. Încep să mijească zorile, dar nu suficient pentru a ne bucura de splendorile peisajului. Uşor, uşor ajungem la Buzău. Prilej de a avea o nouă confirmare a teoriei depăşitului prin dreapta. De data asta din partea unui camionoi încărcat cu plasă de sârmă pe care o transportă undeva, spre nord. Ambiţiosul şofer ţine ocupată banda doi cale de mai mulţi kilometri, insensibil la semnalizările sau înjurăturile celorlalţi participanţi la tragic.

Tradiţie şi pâine

Iată şi Bacăul. Nici un moment să nu vă imaginaţi Bacăul ca pe un banal şi anost oraş de provincie. Este un oraş mare, puternic şi plin de viaţă, cel puţin dacă mă iau după circulaţia auto şi pietonală pe care le văd din fuga maşinii la ore matinale. De altfel, pot spune că impresia asta am avut-o în cazul tuturor oraşelor parcurse. Bacău, Urziceni, Roman, Râmnicu Sărat, Buzău, Focşani, toate mi-au lăsat impresia unor oraşe cu o circulaţie intensă şi o populaţie deosebit de activă. Iar Bacăul ne rezervă şi el o surpriză. De fapt, nu Bacăul, ci un şofer din Bacău. Individul conduce un Matiz cu numărul BC70SMB aparţinând firmei Simba. Ei bine, ipochimenul s-a întâlnit cu un tovarăş aflat la volanul unui Logan şi, ca să-şi manifeste bucuria revederii nu a

Străzile din Iaşi

găsit altceva mai bun de făcut decât să facă „S”-uri bruşte pe şosea, chiar cu preţul depăşirii liniei duble mediane. Încerc să mă feresc trăgând maşina pe banda I-a, chiar dacă nu îmi este favorabilă. Climaxul este atins la culoarea roşie a semaforului când, stimulat probabil de culoarea roşie, individul se apropie tot mai mult de maşina colegului până ajunge să o împingă! Timpul stat la stop îmi este suficient ca să mă gândesc dacă există un spital de nebuni în Bacău… Reuşim să depăşim momentul motivaţi şi de voioşia anormală a individului care rămâne în urmă aruncând cocoloaşe în coleg.

Pensiunea Fiesta şi Lavric

Şoseaua se derulează superb printre dealurile blânde care se odihnesc pe dreapta şi pe stânga. Numele localităţilor sau apelor traversate îmi sună dulce în urechi. Dumbrăveni, Gugeşti, Bizigheşti, Răcăciuni, Sascut, Milcov, Boghicea şi multe, multe altele îmi sună în urechi precum apa unui izvor. Sunt toponime neaoşe, intraductibile, sunt nume de care sunt mândru, sunt nume pe care le consider o parte din mine, o parte din sufletul meu. Vă rog să faceţi o paralelă cu toponimia americană şi mă veţi înţelege. Şi ei au dat nume munţilor sau apelor, dar acele nume se pot traduce. Rocky Mountains sau Yellowstone sunt nume date de oameni fără istorie. Dar cât de frumos îmi sună intraductibilul Boghicea…
În măsura în care îmi pot lua privirea de la şosea sau de la picioarele soţiei, trag cu coada ochiului la casele localnicilor. Şi am ocazia unei prime observaţii: spre deosebire de casele din Ardeal, care sunt construite perete lângă perete, cu garduri înalte şi opace la stradă, aici văd cu totul altceva. Casele sunt despărţite de grădini sau spaţii verzi, gardurile sunt joase sau inexistente, într-un cuvânt oamenii îşi etalează sufletul. Imaginea mă face să vibrez. Rar am mai văzut locuri atât de deschise şi de molcome. Vă rog să mă credeţi, aşa cum francezii vorbesc despre douce France şi noi putem vorbi fără teamă de a greşi de dulcea Moldovă.
Vremea ţine cu noi pentru că ploaia se opreşte şi vremea se înseninează. Ne apropiem tot mai mult de Iaşi şi vestea ne este dată de un oraş cu nume de poveste, Târgu Frumos. Intrăm în Iaşi pe o vreme senină şi rulez, şi rulez. La un moment dat simt că este momentul să opresc. Cobor să întreb un taximetrist:
- Bună ziua! Nu ştiţi, cum pot ajunge pe strada Horia?
- Păi, aţi ajuns, îmi răspunde omul cu amabilitate. Traversaţi intersecţia şi intraţi pe strada Horia.
Îi mulţumesc şi îi urmez spusele. Dau de strada Horia, dar văd că se desfăşoară atât la stânga, cât şi la dreapta. Decid să virez stânga şi, după zece metri, văd pensiunea Fiesta & Lavric. Aici trebuia să ajung şi am ajuns. Suntem pe strada Horia la numărul opt şi este ora 11.30 fix. Am parcurs 435 km în timp de şase ore, dar ajungem însoţiţi de două regrete: presaţi de timp nu am putut opri la Mărăşeşti pentru a acorda onorul cuvenit eroilor neamului, iar Milcovul este atât de firav încât, fără teamă, poate fi sorbit fără nicio grăbire exact dintr-o sorbire. După cum spuneam, opririle lungi şi dese sunt cheia marilor succese…