"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

joi, 2 septembrie 2010

La ziua vărului verişoarei

PetrecereTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Băiat subţire ca de obicei, Mihăiţă mă invită la petrecerea organizată de ziua lui. Dezmăţul urmează să aibă loc în casa părinţilor lui, într-o localitate din apropierea Bucureştilor. Accept cu mare plăcere şi, ca să nu vin cu mâna goală, îl aduc cu mine şi pe Lucian. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, Lucian are peste 1,92 m înălţime şi bate uşor suta de kile. La umbră. Dar defectele astea sunt compensate de faptul că e bun la suflet, ştie multe bancuri şi e bun la chefuri. Rămânem înţeleşi să picăm pe capul lui sâmbătă după amiază, el urmând să plece spre casă de vineri pentru a organiza evenimentul cum se cuvine. La momentul oportun ne suim într-un tren de navetişti şi parcurgem în vreo patru ore o distanţă de 35 km. A durat ceva mai mult din cauza navetiştilor care trăgeau semnalul de alarmă ori de câte ori trenul ajungea în dreptul caselor lor... Ajunşi cu bine, suntem preluaţi de la gară de tatăl lui în binecunoscuta dubiţă. Nu trece mult şi apare ca măgarul din ceaţă şi Mirciulică. Mihăiţă se gândise să ne facă o surpriză. Şi chiar ne-a făcut pentru că, pe lângă faptul că Mirciulică a venit cu rabla (a se citi maşina) lui tac’su, nu e omul care să ţină la chefuri: după un kil de vin cade fără suflare. Ce e drept, nu are nici masa corporală suficient de dezvoltată: la umbră cântăreşte 49 de kile în carcasă. La 1,52 metri înălţime flăcăul consideră că are un început de obezitate....
Până să înceapă petrecerea dăm o tură prin localitate, prilej cu care nemuritorul cuplu Lucian-Mirciulică atrage numeroase priviri admirative din partea aborigenilor. Eu sunt fost trimis s-o invit pe verişoara lui Mihăiţă, care stă într-o casă peste drum de el. Cât stau de vorbă cu ea, observ că tatăl ei părăseşte grăbit încăperea. Pe când plecăm, apare şi el, murdar şi ud de transpiraţie, dar fericit.
- Am cimentat uşa la beciul de vin, îmi spune el în loc de salut.
Fata acceptă lejer invitaţia, dar eu plec uşor întristat de comportarea bătrânului. Unde este tradiţionala ospitalitate românească? Ce dacă eu şi cu Mihăiţă îi băusem un butoi de vin de ziua fie’sii? E ăsta un motiv ca să mă trateze acum în acest fel? Ce, eu îl trimesesem pe Mihăiţă în beci să aducă vinul cu găleata?
Ne regrupăm la locul faptei şi purcedem temeinic la treabă. Părinţii lui se refugiaseră într-o bucătărie de vară, aşa că aveam ditamai căsoiul la dispoziţie să dansăm şi să ţopăim. Ceea ce am şi făcut. Astfel că nu observăm când am ras aperitivele (inclusiv sticlele de ţuică), cum s-au dus şi platourile cu salată de boeuf, cum s-a golit platoul cu sarmale şi cel cu fripturi. Cârnaţii parcă nici nu au existat vreodată. Încet, încet, masa devine tot mai lejeră, iar noi tot mai dinamici. Atmosfera e bine susţinută de tatăl lui Mihăiţă care, din când în când, apare ca din pământ cu o damigeană de vin rece pe care o lasă pe masă. Ca un fapt curios, am observat că, odată cu trecerea timpului, mersul bietului om devine tot mai şerpuit. Probabil, oboseala îşi spune cuvântul...
Să tot fi fost pe la orele 3 din noapte, când Mihăiţă ne anunţă că a venit momentul tortului. Nu puteam refuza aşa ceva. În fond, e momentul suprem al aniversării băiatului. Prilej de a ne aşeza la masă pentru a-i savura dulceaţa în linişte. După câteva minute de mestecat şi plescăit, Mirciulică observă că nu se mai aude nicio muzică. Îi sugerăm lui Lucian prin îmbrânceli uşoare ca să ia atitudine şi să meargă să remedieze problema. Aici sunt necesare câteva precizări. Staţia e pusă pe un frigider într-un un hol vicinal. Lângă frigider este o masă destul de robustă, iar pe masă un hârdău cu un lămâi cât toate zilele. Pleacă Lucian supus ca întotdeauna, iar noi ne continuăm masticaţia. Luaţi cu glume, bancuri şi comentarii abia observăm că a trecut mai bine de o jumătate de oră şi Lucian nu apare. Şi nici muzică nu se aude. Alarmaţi, ne ridicăm cu toţii şi ne deplasăm pe hol. Acolo, dăm de o imagine de coşmar. Cititorii care au copii lângă ei sunt rugaţi insistent să-i trimită la culcare. Ei bine, Lucian e în picioare, cu o mână pe aparat, cu capul în lămâi şi doarme! Da, dragii mei, băutura îl pocnise atât de tare încât adormise în picioare cu capul în lămâi! Dar drama abia acum începe. Imaginaţi-vă nişte oameni care băuseră încontinuu de mai bine de opt ore că trebuie să care în pat un măgădan de peste 100 de kile fără să-i spargă capul sau să-i rupă vreun mădular. După o jumătate de oră de chin, transpiraţie, icneli şi blesteme (fir-aş al naibii când m-am apucat de fumat) reuşim să-l punem în pat fără daune majore.
Ne îndreptăm de spate, ne ştergem de transpiraţie şi, printre suspine, observăm că o nenorocire nu vine niciodată singură. Mirciulică nu se mai numără printre noi. Reluăm inventarul dar tot nu ne iese la număr. Alarmaţi, ne întoarcem clătinându-ne de oboseală spre camera de unde plecasem. Nici urmă de individ. Hotărâm să rămânem strâns uniţi pentru că acesta e cel mai bun mijloc de a te apăra de duşmanii nevăzuţi. În grup compact începem să căutăm camerele. Curând ajungem la camera alocată dispărutului Mirciulică. Şi iarăşi suntem supuşi unei imagini terifiante. Bietul tânăr zace mort pe podea, cu capul întors 27 grade spre stânga şi mâna dreaptă pe aşternut, strângând puternic cearşaful. O pată mare şi roşie se întinde sub trupul nemişcat. Viteazul de el! Era clar că se luptase până la ultima suflare. Suntem cu ochii în lacrimi. Emoţionat, Mihăiţă se apleacă să îl sărute de adio şi să-i ia pulsul la jugulară. Pune mâna pe gâtul bietei victime, se apropie de faţa lui şi îl vedem că sare ca muşcat de şarpe.
- Băăăi, ăsta e mort de beat! Pute de trăsneşte a trăscău! Şi mai şi înjură!
Ne apropiem clătinându-ne de asemenea emoţie pentru o examinare mai atentă şi reuşim să observăm printre aburii etilici pe care îi emană că strivise sub el un flacon cu sos pentru pizza pe care îl avea în mâna stângă. Pentru nişte oameni antrenaţi ca noi, nu a fost nicio problemă să ridicăm sacoşa numită Mirciulică şi să o punem în pat. După care, am luat şi noi aceeaşi direcţie. În fond, şi mâine mai e o zi...
Să auzim de bine!

2 comentarii:

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!