Doamna şi domnul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.

Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:

- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.

Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.

- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.

- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!

Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Îl rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:

- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.

Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:

- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?

Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.

Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:

- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!

Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:

- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!

În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:

- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!

Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva confidenţe edificatorii:

- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!

A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.

Să auzim de bine!

Cum treci de la “bă” la domn şi de la „fă” la doamnă

Stau la o mică coadă. Este un comportament de excepţie din partea mea pentru că m-am jurat ca, după Revoluţie, să nu mai stau vreodată la vreo coadă. Nu a fost şi ăsta unul din motivele pentru asta l-am împuşcat pe Ceauşescu? Şi sunt un om care-şi ţine promisiunile. Acum stau pur şi simplu pentru că nu mă grăbesc, îmi este dor de puţină socializare şi nici coada nu e mare. Deşi am căştile puternic înfundate în urechi, îmi este dat să aud o mică discuţie tradiţională în spatele meu:
- De ce te împingi aşa, doamnă?
Vocea îi aparţine unei doamne de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată decent, chiar cu gust, curată şi, din câte se vede, manierată. Adresarea a fost făcută către o ţigancă aflată în spatele ei. Nu am niciun dubiu în privinţa etniei, pentru că este desculţă, murdară, obraznică şi îmbrăcată cu tradiţionalul număr de fuste.
Micul incident îmi trezeşte câteva cugetări. Cui i s-a adresat femeia cu apelativul doamnă? Ţigăncii din spatele ei? Te poţi adresa unei persoane în situaţia ei cu acest apelativ? Îi poţi spune doamnă unei ţigănci obraznice şi nespălate? Care mai este sensul cuvintelor?
Coada înaintează, iar eu mă gândesc la caste. Nu la cele absurde şi inumane din India, ci la cele mai puţin administrative şi mai mult elitare din Anglia sau Germania. Că oamenii erau mai mult sau mai puţin egali în faţa legii rămâne o chestiune de discutat. Dar în orice caz, fiecare stătea în banca lui. Faptul că era de sex masculin nu era suficient pentru un bărbat ca să fie apelat cu domnule. Respectivul trebuia să îndeplinească o mulţime de condiţii explicite sau implicite pentru a primi această recunoaştere din partea societăţii. Şi nu mă refer aici la admiterea lui în varii cluburi mai mult sau mai puţin selecte. Mă refer la faptul că respectivul era conştient de ceea ce are de făcut şi avea opţiunea clară: mă port într-un anumit fel, voi fi apelat cu domn. Nu mă port, nu voi fi domn. Clar şi fără echivoc. Luaţi şi citiţi oricare din romanele scriitorilor englezi începând cu Dickens şi terminând cu Cronin şi veţi descoperi fără echivoc această atitudine, atât din partea individului, cât şi a societăţii. Servitorii, oamenii de jos, plebea, se străduiau din răsputeri să se îmbrace, să vorbească sau să se poarte aidoma stăpânilor lor. Iar unii chiar reuşeau. Atunci când i se servea ceaiul, valetul i se adresa stăpânului cu domnule, dar în niciun caz acesta nu-i răspundea valetului la fel. Iar regula nu era valabilă doar în cazul lorzilor sau a feţelor bogate, ci în toate cazurile respectivul îşi câştigase acest drept. Iar în cazul femeilor situaţia era şi mai drastică. O ţigancă îi putea spune unei doamne:
- De ce te împingi, doamnă?
Dar în niciun caz o doamnă nu i-ar fi spus doamnă unei ţigănci. Iar asta nu are legătură cu feminismul sau drepturile omului, ci cu purul şi banalul bun simţ, cu recunoaşterea publică şi onestă a unei stări de fapt dată de pregătirea intelectuală sau de starea socială (şi aici nu mă refer la cei bogaţi). Fiecare partener social cunoştea şi recunoştea atât propria poziţie, cât şi poziţia interlocutorilor. Mi se pare imoral să-l apelez pe un medic cu domnule, atât timp cât am apelat la fel un ţigan zlătar. Şi invers. Pentru că, în orice caz, medicul e singurul domn pe care îl văd în faţa mea.
La noi s-a întâmplat ca de obicei: ca la nimenea. Comunismul a dat societatea peste cap, a desfiinţat clase existente şi a înfiinţat clase inexistente, a smuls oamenii din mediul lor, le-a desfiinţat tradiţiile, a dat peste cap ierarhii şi organizări sociale şi a saturat oraşele cu ţăranii smulşi din casele lor sau cu mahalagii demolaţi din periferii. Efectul a fost devastator asupra societăţii şi nu va putea fi remediat. Oamenii s-au trezit peste noapte că vor fi nevoiţi să trăiască într-un mediu străin, un mediu despre pe care, până atunci îl admiraseră tacit, dar pentru care nu erau pregătiţi, şi-au pierdut identitatea şi astfel şi-au pierdut şi scara valorilor. Iar acest lucru îl putem vedea şi azi, deşi industrializarea şi depopularea satelor s-au terminat de mult. Înmormântări la care Mercedesurile se opresc la intersecţii pentru ca să se arunce bani (!) aşa cum făceau dricurile pe vremuri la sate, cheflii care tropăie la trei dimineaţa în apartamentul lor de bloc dansând la o petrecere, la fel cum făceau şi pe vremea când locuiau în casa lor de la ţară, colindători care umblă cu capra prin parcările dintre blocuri, pernuţe şi perdele brodate la geamurile maşinilor particulare, adresarea cu apelativul de domn sau doamnă, indiferent de pregătire, poziţie socială sau comportament. Îi vedem cum merg câte trei la braţ pe trotuar, la fel cum făceau pe uliţele satului sau cum stau în pijama şi joacă table în faţa blocului la fel ca în mahalaua lor demolată. Îi vedem când îşi afumă porcul între blocuri sau când fac mici la grătar pe balcon. Îi auzim în autobuz zbierând unii la alţii dintr-un capăt în altul la fel cum făceau pe câmpurile unde au copilărit. Le simţim mirosul în aglomeraţia verii pentru că tradiţia lor s-a limitat la baia de duminică seara. Îi vedem neraşi de marţi până vineri pentru că tradiţia lor este să te bărbiereşti lunea dimineaţa.
Poate că, citind aceste rânduri, veţi spune despre mine vorbe grele. Că sunt şovin, că sunt rasist, că sunt elitist etc. Treaba voastră! Între o profesoară şi o ţigancă desculţă, eu voi continua să îi spun doamnă profesoarei.