O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

Note de călătorie. Azi, Germania

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ce atâtea articole tematice, ce atâtea editoriale, ce atâta politică şi intrigi? Haideţi să ne mai luminăm puţin sufletul şi să mai vedem ce este prin lumea asta mare. Despre Grecia v-am povestit de cred că v-aţi săturat. V-am povestit şi despre Austria, ţara aceea aflată în apropierea noastră şi pe care românii au lăsat-o fără lebede. V-am povestit şi de Belgia, cu capitala ei plină de cerşetori români. Şi despre Germania v-am povestit, dar nu destul. Aşa că, vom continua astăzi.
Şi vom continua cu imagini de pe marginea drumului. Nu, nu vă speriaţi, nu vă voi arăta beţivi căzuţi în şanţ, aşa cum suntem învăţaţi la noi, ci altceva, mult mai plăcut, mai frumos. Vă voi arăta câmpul cu florile.

Frumos, nu? Felurite flori, colorate divers, cu mirosuri proaspete se desfăşoară în faţa noastră. Să tot culegi...

Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, neamţul, ordonat cum îl ştim, a pus un panou ca să ştie tot românul (şi neamţul) că e un câmp de flori, că e al lui şi că te poţi autoservi.

Dar ce observăm că a mai pus neamţul? Păi, ce să pună şi el? Ceva ce l-a îndemnat mintea lui de om civilizat. Adică un tabel cu preţuri pentru fiecare tiop de floare, cuţite cu care să-ţi tai florile pentru buchetul dorit şi o cutiuţă în care să pui bănuţii reprezentând contravaloarea buchetului. Simplu, nu?

Cele de mai sus nu sunt o poveste. Sunt imagini surprinse în Germania, pe marginea unei şosele, dintr-o zonă rurală, unde cineva a cultivat un câmp cu flori. Nimic anormal. Şi în România se cultivă flori pe câmp. Excepţional este faptul că NU există garduri, pândari, câini gata să te sfâşie, nimic din toate astea. Ai chef de un buchet de flori? Vrei să oferi o atenţie gingaşă persoanei iubite? Nimic mai simplu! Apuci cuţitul (pus la dispoziţie), tai florile care-ţi plac (puse la dispoziţie) din lan, citeşti preţul pe panou (pus la dispoziţie), bagi bănuţii în cutie (pusă la dispoziţie), şi-ţi vezi de drum (pus la dispoziţie).
Încercaţi o experienţă asemănătoare în România. Aşa-i că nu aveţi curaj? Pentru că ştiţi că a doua zi veţi constata că florile au fost smulse toate la grămadă de hoarde înfrăţite de ţigani şi români, iar cutia cu bani a dispărut. Iar dacă ai norocul să scapi cu gâtul netăiat, atunci poţi încerca altă experienţă...
Asta e mica diferenţă între sălbăticia românească şi civilizaţia occidentală. The rest is silence...
Să auzim de bine!

Cine e de vină?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare a Institutului Matei Balş. Trebuie să iau nişte rezultate, dar medicul care trebuie să le elibereze nu a venit încă, deşi este trecut mult de ora programată. Mi se pare normal, din moment ce medicul respectiv are de terminat şi vizitele la saloane aşa că aştept răbdător. Şi curios, aşa cum mă ştiţi.
Pe scaunele aflate în faţa mea stau câteva persoane. O tânără cochetă, care se uită mereu la ceas şi strânge din buze. În stânga ei un domn cu burtă şi neras s-a lăţit pe tot scaunul şi zace cu o privire abulică. În dreapta ei se aşează o femeie de o condiţie dintre cele mai simple, dacă ne luăm după modul cum vorbeşte. Iar în dreapta ei este deja aşezată o doamnă ceva mai corpolentă, cu o faţă blajină care nu pierde momentul să înceapă să-şi enumere numărul de operaţii la care a fost supusă şi toate chinurile prin care a trecut până la găsirea diagnosticului corect.
Nu apucă să sporovăiască mult că li se alătură (stând în picioare) o altă femeie de o condiţie la fel de simplă ca a primei. Doar că ceva mai bine îmbrăcată. Iar discuţia devine ceva mai animată prin participarea ei.
Nu sunt un voyeurist oral şi nici nu mă atrage subiectul, aşa că îmi îndrept atenţie spre dotările tehnice ale institutului. Observ montate deasupra uşilor un fel de panouri de afişaj cu LED-uri care au o funcţionalitate multiplă. Primul grup de cifre indică numărul bonului, iar al doilea numărul cabinetului care a emis bonul. Astfel, 510 2 înseamnă că bonul cu numărul 510 este în cabinetul 2. Când cabinetul se eliberează, echipamentul scoate un sunet scurt, iar cifrele încep să clipească cu noul număr până pacientul respectiv intră în cabinet. Sistemul mi se pare deosebit de util şi civilizat cel puţin pentru că este o încercare de a limita accesul tupeiştilor şi al neamurilor proaste.
Brusc, femeia cu clase puţine se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Domnul care până atunci stătuse amorf ia cuvântul:
- Staţi aşa, doamnă! Unde vă duceţi? Aveţi numărul ăsta de bon?
- Nu, răspunde femeia după consultarea bonului. De ce?
- Cum de ce? Bonul ăla are un număr tocmai ca să intraţi atunci când apare numărul dumneavoastră pe panou.
- Zău? Ce tâmpenie! Venea omul de dimineaţa, îşi lua rând şi intra când îi venea rândul. Numai tâmpenii, nimic bun, încheie femeia conversaţia şi se reaşează nervoasă pe scaun.
Imediat, discuţia întreruptă cu cele două partenere se reia.
Prostia spusă de femeie îmi atrage atenţia spre grupul lor, aşa că îmi este dat să o aud pe cea care stă în picioare:
- Mie mi-a fost recomandată doctoriţa T. sau C. nu ştiu precis numele ei. Mi s-a spus că e cea mai bună.
- Da, confirmă femeia cu unsprezece operaţii. Şi eu am auzit asta despre ea.
- Dar ştiţi care e problema? Nu vrea să primească nimic! Dar nimic, nici măcar un buchet de flori, continuă femeia cu voce scăzută.
- Cum aşa? sare cea potrivnică bonurilor de ordine.
- Aşa bine, nu vrea şi pace! Toţi mi-au spus acelaşi lucru.
- Ei, asta-i culmea, revine în forţă femeia cu clase puţine. Cum aşa? Cum să nu primească? Dumnezeule, dar oamenii ăştia chiar au înnebunit? Asta-i culmea, nu se poate aşa ceva! îşi încheie ea diatriba în admiraţia celorlalte două.
Cele relatate s-au întâmplat cu câteva zile în urmă. De atunci, mă întreb unde începe vina medicilor şi unde se termină vina pacienţilor.
Să auzim de bine!

De la Andrei Pleşu citire

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
"Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.
La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica "milenară" a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.
NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de prima instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră... Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.
Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.
Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzica proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.
Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra in colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sunt apocaliptic.
Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări. Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu.
De-abia aştept să fiu contrazis."
Să auzim de bine!

Un studiu despre Smart parking

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Trebuie să admit că am avut un sentiment ciudat când am văzut lipite pe uşile blocului primele anunţuri despre Smart parking. Credeam că e vorba de reclama la un film american. Dar, după nici o săptămână, a apărut primul muncitor. Iar în zilele următoare, cel de-al doilea şi cel de-al treilea. Încet, încet, am văzut cum se ridică parcarea etajată în spatele blocului meu. Practic, într-o lună a fost gata. Construcţia ei a fost un real element de socializare: vecinii, până atunci duşmănoşi din cauza luptei pe locurile de parcare, deveniseră prieteni, discutau, schimbau impresii, îşi făceau planuri. Nu m-a mirat când am văzut un mic grup format ad-hoc cum pleacă la o bere mică. Toţi recunoşteau impactul deosebit al construcţiei şi avantajele ei deosebite. Gata, îmi ziceam, s-a terminat cu ştergătoarele ridicate, cu uşile zgâriate cu cheia sau bilete triviale lăsate în parbriz (acţiune la care, trebuie să recunosc, am fost şi eu un participant activ).
Ce e drept, e drept. După finalizare, construcţia a mai stat o lună închisă până s-au obţinut toate aprobările. Rău nu a fost pentru că legăturile timide formate între posesori au avut prilejul să se cimenteze. Nu m-ar mira să aud că au fost încheiate căsătorii sau cine ştie ce legături de familie. Oamenii au obţinut şi cartelele, şi codurile, şi cheile, aşa că au dat buzna, cu mic cu mare ca să-şi ocupe locurile alocate. Prima zi a fost sublimă. Îi vedeam cum, după ce-şi băgau maşina şi poarta se închidea, omul se dădea puţin mai în spate şi admira minunea tehnicii de care el, un simplu posesor auto până atunci, era acum beneficiar. Un vecin îmi povestea că l-a văzut pe unul din aceşti fericiţi posesori de locuri Smart parking cum îşi făcea poze cu familia în faţa construcţiei.
Dar constructorul a omis din calcul două aspecte: că parcările vor fi amplasate în România şi că aici, în această zonă geografică, ziua alternează cu noaptea. Aşa că, într-una din primele seri de după inaugurare a apărut şi prima fisură: şoferii care veneau mai târziu de pe drumuri au găsit că cel mai ferit şi accesibil loc de parcare din zonă este chiar ÎN FAŢA porţii parcării! Efectul a fost devastator: cei care doreau să intre mai târziu nu mai puteau, iar cei care doreau să iasă mai devreme se izbeau de acelaşi baraj. În orice rău e un bine pentru că a fost un prilej nesperat de a auzi de la cei frustraţi cele mai moderne înjurături atât dimineaţa, cât şi seara. Sincer, într-o zi era să întârzii la serviciu pentru că nu mă mai săturam ascultându-i. Colac peste pupăză, Dumnezeu ne-a blagoslovit cu o iarnă bogată. A nins şi iar a nins, iar zăpada s-a depus nămeţi. Acum vine un mic test de final: unde credeţi că au aruncat zăpada cei cu maşinile parcate în jurul parcării? Cine a răspuns că ÎN FAŢA uşii parcării a câştigat automat 10 puncte şi un drum pe banii lui într-o excursie de „shopping”.
Morala povestirii? Nimic nu-l poate opri pe şoferul autohton să facă ce vrea cu maşina lui. Şi cu zăpada din jurul ei.
Să auzim de bine!

Europa din noi (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Un raţionament cinic şi sumar ne duce la concluzia că acum, dacă tot au plecat din ţară toate lepădăturile, ne aşteaptă un viitor fericit într-o ţară de elite comportamentale.
Evident, este un sofism pentru că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Din acest raţionament lipseşte o premisă importantă: aceea a regenerării şi perpetuării.
Evidenţele ne arată osârdia populaţiei în cultivarea şi perpetuarea neamprostiei. Oamenii obişnuiţi, poporul cum este îndeobşte denumit, manifestă o curiozitate morbidă pentru apologia nimicului dezvoltată de tabloide, care ajung la tiraje record. Nicio preocupare pentru ceva consistent, de substanţă. Cei care au curajul să deschidă un volum de beletristică în timpul călătoriei cu un mijloc de transport o fac timid, copleşiţi de tabloidele desfăşurate de cei din jur fără jenă faţă de copii. Posturile de televiziune se întrec să transmită cu audienţe record emisiuni de bârfă din cea mai josnică speţă, emisiuni de privit pe gaura cheii sau în care neamprostia şi proştii sunt la loc de cinste. Este suficient ca o femeie să pozeze goală ca să aibă asigurat un post de crainică la televizor. Agramaţii sau inculţii sunt prezentatori de emisiuni sau redactori de ziare.
Divele se întrec în a spune enormităţi pe post pentru că, au observat şi ele, asta nu le atrage vreo pedeapsă ci, din contră, avansări. Moderatorii emisiunilor de bârfe sunt vedete, luptându-se pentru acest statut cu piţipoancele care au “articole” în reviste pentru bărbaţi. Foşti hoţi sau puşcăriaşi sunt invitaţi de onoare ai emisiunilor, constituind cel mai ticălos exemplu pentru copiii pe care ne chinuim să-i educăm. Se cultivă aroganţa, nesimţirea, obrăznicia şi lipsa de maniere, sunt propulsate în faţă personaje atât de proaste încât ajung să fie date afară chiar de postul care le-a vânat cu atâta ardoare. Valorile morale sunt întoarse pe dos, reformele nesfârşite şi ineficiente din învăţământ au dus copiii la limita analfabetismului şi a nesimţirii. Cocalarii au invadat Internetul, discotecile, restaurantele sau locurile publice, oriunde ai întoarce privirea. Printr-o contradicţie viscerală afirmăm cu orice prilej dorinţa noastră de a trăi civilizat, dar continuăm să distrugem tot ce întâlnim în cale, să umplem de gunoaie orice metru pătrat şi să furăm chiar dacă nu ne trebuieşte.
Nimeni nu ia atitudine, toţi se complac într-o indiferenţă vinovată. Cei care au îndrăznit sau îndrăznesc să aibă o cât de mică atitudine contrară acestor manifestări sunt ridiculizaţi fără milă pe toate canalele mass media şi puşi la stâlpul infamiei pentru că se împotrivesc progresului. Niciodată oamenii nu au fost atât de orbiţi de cinismul încurajat de dorinţa de bani şi înavuţire. Biserica este la fel de placidă ca şi societatea civilă. Oamenii de calitate au ajuns să-şi dorească să părăsescă ţara nu numai din dorinţa unor căştiguri civilizate, ci şi din dorinţa de a trăi între oameni civilizaţi. Axioma cu mărul putred care strică o ladă cu mere sănătoase e mai adevărată ca niciodată.
Am devenit o reală pepinieră de hoţi, bădărani şi violatori, o ţară cultivatoare a neamprostiei. Orbiţi de dorinţa de câştig cu orice preţ şi cât mai mare, producem aceste deşeuri zi de zi şi în proporţii de masă, îndepărtându-ne pas cu pas de ceea ce afirmăm că ne dorim. Ne-am dorit deschiderea graniţelor nu pentru a învăţa ceva de la cei mai civilizaţi ca noi, ci ca să îi aducem la un numitor comun cu noi.
Cu ani în urmă am fost contactat de un prieten cu care nu mă văzusem de foarte mult timp. Omul şi-a exprimat dorinţa expresă de a ne vedea cât mai curând ca să depănăm amintiri. Am stabilit ca să ne vedem chiar în acea seară, el dorind să vină la mine ca să-mi cunoască familia. La ora stabilită îl aşteptam în capătul aleii. A coborât dintr-un taxi şi atunci am văzut că era atât de beat cum nu mai văzusem pe cineva vreodată. În mod evident am refuzat orice continuare a discuţiei dată fiind starea lui. În beţia care îi întuneca minţile nu s-a mai controlat şi a dat glas problemei care îl frământa:
- Aha, mi-a spus rânjind, vecinii tăi te ştiu că eşti un DOMN. Serios şi cu maniere şi îţi este ruşine cu mine! Dar eu vreau ca să ne vadă vecinii tăi împreună! Vreau să te vadă cu mine!
Este cel mai bun exemplu pe care îl pot da ca să ilustrez dorinţa de nimicnicie din noi.
Să auzim de bine!

Printre rânduri

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Aceasta va fi, pentru moment, ultima postare pe teme turceşti. Pentru moment, pentru că mai am multe întâmplări de povestit legate de vizitele mele în Turcia, dar nu vreau să devin monoton.
Sunt convins că cele văzute de mine nu pot fi aplicate întregii populaţii turce. Sunt la fel de convins că nu tot ce se întâmplă în Istanbul se întâmplă şi în ultimul cătun din munţi. Cunosc statutul femeii turce şi condiţia ei. Sunt convins că au şi ei nemurile lor proaste, hoţii lor sau criminalii lor. Dar la fel de convins sunt că ceea ce am văzut în Istanbul în materie de comportament civic, NU am văzut nicăieri în România, ţară pe care, vă rog să mă credeţi, o cunosc foarte bine.
Vă povesteam mai dăunăzi despre comportamentul exemplar al unui poliţist turc, care m-a condus la ieşirea din oraş. Acum, mă voi referi la un alt exemlu de comportament civic.
Mă aflu la coadă la intrarea în Sfânta Sofia. Chiar dacă nu este o zi de odihnă, afluenţa este enormă date fiind importanţa obiectivului şi numărul enorm de turişti. Coada nu e o coadă ca oricare alta. Pe lângă faptul că trebuie să cumperi bilet, eşti controlat la intrare la fel ca pe aeroport, cu tot felul de detectoare. Iar dacă mai ai şi o gentuţă sau un rucsac în spinare, poţi fi sigur că vei avea parte de un tratament special. Terorismul e o treabă serioasă, iar oficialităţile o tratează ca atare.
În faţa mea, aliniaţi frumos în coloana care se întinde pe o lungime apreciabilă, trei persoane îşi aşteaptă rândul: tatăl, mama şi un copilaş de maximum doi anişori aflat într-un cărucior. Adică o familie. Nu le pot identifica naţionalitatea şi nici nu mă interesează. La intrarea în sfântul lăcaş văd o mulţime de poliţişti în plină activitate. Coada înaintează încet. La un moment dat, unul din poliţiştii de la intrare îşi aruncă privirile spre coadă şi observă familia din faţa mea. Instantaneu, lasă orice altceva şi se îndreaptă spre noi. Ajuns în dreptul familiei, se adresează doamnei şi ţinând-o politicos de braţ, o conduce cu copilaş cu tot în faţa rândului, chiar la intrare.
Cine a mai văzut aşa ceva în România este rugat să ridice mâna.
Să auzim de bine!

Imagini din Istanbul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Săptămâna trecută am făcut o promisiune unuia din cititorii blogului meu. Aceea de a publica pe blogul meu câteva din cele mai frumoase imagini pe care le voi surprinde în Istanbul.
Ajuns la faţa locului am început să-mi dau seama de gravitatea promisiunii făcute. Deşi nu sunt la prima vizită în acest oraş, cantitatea de istorie pe metru pătrat pe care o observ e imensă. Şi nu numai. Viaţa deosebit de animată a oraşului, complexitatea ei, multitudinea de oameni şi de rase întâlnite pun la grea încercare un fotograf, oricât de amator ar fi. Monumente în stare excepţională sau ruine, toate din vremuri imemoriale, îţi aduc în prim plan istoria zbuciumată a acelor locuri şi de ce nu, a noastră. Nume sonore ale istoriei antice sau medievale răsună la tot pasul. Nu ştii ce să fotografiezi mai întâi, imagini de ansamblu sau detalii? Oameni sau monumente?
Oricum am întors lucrurile, cantitatea de informaţie acumulată cu ajutorul camerei de fotografiat e enormă. Mi-am umplut până la refuz toate stick-urile şi cardurile de memorie. După cum observa o cunoştinţă în timpul unei discuţii avute pe tema celor de mai sus, îmi va trebui un an ca să sortez şi să editez fotografiile făcute într-o zi.
Mi se pare interesant covrigarul care merge cu tava cu 100 de covrigi aşezată pe cap, dar îmi este imposibil să-mi refuz plăcerea de a fotografia Omfalion-ul, centrul lumii (de la grecescul ομφαλός = buric), locul unde se încoronau împăraţii bizantini. Sunt superbe coloanele din Biserica Cisternă, dar să trec pe lângă Coloana lui Constantin fără să apăs pe declanşator mi se pare o impietate. Toate acestea mi-au făcut alegerea foarte dificilă. În final, eu trebuie să-mi ţin promisiunea, dar încă nu ştiu care poze să le postez din miile făcute.
Ceea ce vedeţi în imaginea postată este alegerea mea finală. Sunt convins că mulţi din voi NU înţeleg despre ce este vorba. Este vorba de poza unei staţii de tramvai din Istanbul. Ciudat, nu? Din atâtea poze cu monumente minunate, eu să aleg tocmai poza unei staţii de tramvai? Ei bine, dragii mei, poza asta spune foarte multe. Spune despre faptul că turcii (cel puţin cei din Istanbul) îşi cumpără biletul de transport de la tonetă, îl introduc în cititor şi intră pe peronul tramvaiului pe la turnicheţii deschişi de cititorul de bilet! Nu sar gardul, nu sar peste turnicheţi, nu intră traversând de pe celălalt sens, nimic din toate astea. Pur şi simplu stau la rând, aşteaptă deschiderea turnicheţilor, intră pe peronul tramvaiului şi aşteaptă sosirea tramvaiului. Fără vreun controlor sau jandarm care să-i supravegheze. Lucrurile acestea se întâmplă în Turcia, Turcia cea blamată de noi ca fiind vinovată de toate balcanismele, toată murdăria, toată lenea şi toată neamprostia care ne caracterizează.
Credeţi că veţi apuca să vedeţi aşa ceva în România cea civilizată? Eu nu.
Să auzim de bine!

De ce îmi place Grecia

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu ştiu câţi dintre turişti se întreabă de ce le place să meargă într-o ţară sau alta, dar eu mă întreb. Mai ales când e vorba de Grecia, ţară în care nu-mi imaginez că ar putea să treacă un an fără să o vizitez. Motive sunt mai multe. Hai să le luăm pe rând.
Un motiv ar fi relieful. Fără îndoială că este unul inedit. Spre deosebire de ţara noastră, unde avem câmpii, dealuri, podişuri şi munţi, râuri şi fluvii, în Grecia lucrurile se simplifică: nu au decât câmpii şi munţi. Râuri puţine şi fluvii deloc. Efectul este unul uluitor. După ce parcurgi kilometri de câmpie, brusc ţi se ridică în faţă, din pământ la modul cel mai propriu, un con verde până la cer. Exceptând situaţiile când e vorba de un semn de circulaţie, acesta nu poate fi decât un munte. Nici nu e de mirare că anticilor le-a fost foarte uşor să asimileze muntele Olimp cu sălaşul zeilor. Iar coastele împădurite cu pini continuă de minune câmpiile de măslini, verdele vegetaţiei fiind una din culorile care te urmăreşte. Ca o continuare a reliefului din Grecia văd chiar locuinţele lor. Cu excepţia oraşelor mari, unde poţi vedea minunea unei clădiri de 5 etaje, nicăieri înălţimea lor nu depăşeşte 2 sau 3 etaje. Şi toate sunt vopsite în alb.
Un alt motiv ar fi climatul. Este dincolo de orice îndoială că grecii beneficiază de o climă mult mai blândă decât la noi. Mi s-a părut chiar hilar să asist la o discuţie în care doi greci vorbeau de nişte rude din Nord (mai precis, din Macedonia) făcând referire la nordul lor aşa cum facem noi referire la cei din Suedia. Aerul este mult, mult mai curat (ca o paranteză, maşina lăsată în parcarea hotelului dintr-un sătuc, a rămas la fel de curată şi fără praf pe ea până în ultima zi a şederii), cerul este mult mai albastru, iar smaraldul mării este neîntrecut. Mi s-a întâmplat nu odată ca, fiind în scufundare, să încerc să ating cu mâna un peşte sau un grup de peşti, ei fiind în realitate la peste 5 sau 10 metri de mine. De altfel, atunci când te afli pe mare şi priveşti ţărmul, singurele culori pe care le vezi sunt smaraldul mării, albul nisipului, verdele pădurilor şi albastrul cerului. Ceea ce, trebuie să admitem, este o combinaţie deosebit de reuşită. Acestea nu sunt simple senzaţii optice. Comparaţia făcută între poze făcute în Grecia cu cele din ţară confirmă fără dubiu culoarea cerului sau limpezimea aerului.
Există şi alt motiv, mai doct. Este vorba de istoria lor. Primul lucru care te frapează este limba lor. Mai sunt popoare cu limbi mai mult sau mai puţini vechi, dar a lor este vorbită de peste 3.300 de ani, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este impresionant. Apoi, este faptul că orice loc musteşte de istorie, istorie adevărată, iar demarcaţia dintre mitologie şi adevăr istoric abia se distinge. Practic, dacă dai cu piciorul în pământ, ţâşneşte istorie. E copleşitor să atingi marmura sculptată de Phidias sau Praxiteles, la fel cum este vizita casei din Teba în care a locuit poetul Pindar (aceeaşi ca acum 2.300 de ani!). Nu poţi să te plimbi prin ruinele de la Potideea fără să nu auzi larma perşilor în timp ce săpau canalul. Ca o paranteză, cuvântul grecesc care defineşte marea, ca întindere de apă, este Θάλασσα (thalassa). Ei bine, este unul din vele mai vechi cuvinte existente într-o limbă de circulaţie, datând din vremea pelasgilor.
În continuare pe scara valorilor este vorba de cultura lor. Nu mă gândesc la abundenţa de termeni de sorginte greacă din orice limbaj, mai mult sau mai puţin de specialitate, ci mă gândesc la însăşi noţiunea de cultură greacă, la apariţia ei şi diseminarea în toată lumea. Homer este de notorietate. Putem vorbi de geometrie fără să ne gândim la Thales sau Euclid? Putem învăţa matematică fără teorema lu Pitagora? Putem să vorbim de filozofie fără să gândim ca Socrates, Platon sau Aristotel? Putem să analizăm o dramă fără să folosim criteriile lăsate nouă moştenire de Eschil sau Euripide? Medicii lumii depun jurământul lui Hippocrat. Putem să învăţam fizică neglijându-l pe Democrit? Chiar democraţia cu care ne mândrim atât, este rodul culturii greceşti. Părintele istoriei este Herodot. Dreptul începe cu studiul Constituţiilor lui Lycurg şi Solon. Şi lista poate continua în ceea ce priveşte aportul culturii greceşti la cultura şi civilizaţia modernă. Sau, aşa cum spunea istoricul H.J.S. Maine “în afară de forţele oarbe ale naturii, tot ceea ce evoluează azi în omenire este de origine greacă”.
Dar, pentru mine, există un motiv şi mai puternic decât toate cele de mai sus. Este vorba despre religia lor. La data când alte popoare se mai chinuiau să-şi lepede cozile de maimuţă, grecii aveau o religie bine conturată, puternică şi cuprinzătoare. Relaţia om-divinitate era perfect pusă la punct, iar integrarea ei în funcţiile statului era dincolo de orice îndoială. Religia lor era destul de puternică pentru a putea fi exportată şi de această tentaţie nu au scăpat nici romanii, cu toată forţa lor militară sau cultură superioare altor popoare. Poziţia religiei în conştiinţa grecilor şi în stat a fost neclintită nu 100 şi nici 500 de ani, ci mii de ani. La o analiză mai atentă nu exagerăm cu afirmaţia că existau zei pentru aproape fiecare obiect. Fiecare pădure sau fiecare pârâu îşi avea zeitatea proprie. Aici intervine atracţia mea, pornită practic dint-o curiozitate: cum este posibil ca o cultură atât de puternică, atât de complexă, cu o religie atât de bine formată şi aplicată, să-şi piardă această religie brusc, aproape instantaneu, odată cu apariţia creştinismului? Cum este posibil ca unii din cei mai fervenţi creştini din zilele noastre să nu mai păstreze nici măcar o piatră din simbolurile atât de vechii lor religii? Iar aici nu vorbim de “curăţenia” efectuată de Inchiziţie în Lumea Nouă, ci de o acceptare şi aderare dorite, docile şi subite. Ce a determinat o trecere atât de rapidă şi completă la creştinism? Ce s-a întâmplat cu tradiţiile lor? Cine sau ce a catalizat o schimbare atât de bruscă şi completă?
Iată de ce sunt eu atras de Grecia.
Să auzim de bine!