Omul cu miros de peşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau tolănit ca un şalău şi citesc un ghid turistic despre Corfu, în timp ce fetele mele îşi fac de lucru prin cameră. Suntem după o zi plină de întâmplări şi aventuri. Punctul culminant l-a constituit capturarea în larg a unei stele de mare roşii ca focul şi a câtorva cochilii de melci. Steaua de mare am pus-o într-un borcan plin cu spirt, iar cochiliile le-am pus să se usuce pe capacul unei gentuţe termoizolante pe care o folosim pentru a avea asupra noastră băuturi reci la orice oră a zilei. Acum, gentuţa este la căpătâiul meu deoarece mai conţine o cutie de bere neconsumată, dar care nu va mai rămâne mult în stadiul acesta pentru că îmi este frică să nu facă floare...
Trecând pe lângă patul meu, copila face o remarcă:
- Tata pute a peşte!
Mă opresc din citit şi mă uit la soţie. Soţia la mine, eu la copilă şi copila la soţie.
- NU poţi spune despre tatăl tău că pute a peşte, o pune la punct soţia. Niciun copil nu îi spune tatălui său că pute a peşte!
Copila pune buza să plângă şi se smiorcăie:
- Bu-hu-hu, niciodată nimeni nu mă crede! Tata pute a peşte şi nimeni nu mă crede, bu-hu-hu..., continuă ea trântindu-se în patul ei.
Ne continuăm activităţile convinşi că este una din acele crize de temperament ale tinerilor din ziua de azi. Oricum, mă gândesc, putea şi ea să găsească alt miros...
Trecând pe lângă patul meu, văd că soţia se opreşte câteva secunde, după care îmi spune dojenitor:
- Să ştii că puţi a peşte!
- Aha! sare copila din pat, când v-am spus eu nu aţi crezut...
Consider că e momentul să mă port ca un bărbat şi un tată de familie autoritar, aşa că mă reped fără o vorbă la duş şi mă spăl o jumătate de oră cu cele mai parfumate produse pe care le găsesc în zonă. Nu e de glumă. Când doi îţi spun că puţi a peşte...
Mă întorc în cameră mirosind ca un frizer, pieptănat şi ras cu perdaf spre satisfacţia deplină a fetelor. Îmi reiau lectura tolănit în pat, iar fetele ascultă muzică în aşteptarea mesei de seară. Duc mâna la gentuţă, scot cutia rece ca gheaţa, o desfac şi trag o duşcă considerabilă. În acest moment simt un miros atât de puternic încât nu mă pot abţine şi zic:
- Fetelor, am impresia că put a peşte!
Consternarea e totală, nimeni nu mai zice nimic, toţi ne uităm unii la alţii. În ochii fetelor se citeşte spaima. Le fac semn să stea liniştite pentru că situaţia e sub control.
E timpul să-mi pun la muncă nasul meu de copoi bătrân, aşa că încep să adulmec toată camera. Evident, evit în mod intenţionat pantofii proprii şi profit de ocazie ca să-i scot pe balcon. Încep din holul de intrare, dulapurile şi rafturile pentru lucruri, continui cu masa, suporturile pentru genţi, balconul, scaunele, patul copilei, noptiera, patul soţiei cu noptiera până ajung la patul meu. Ei bine, de ce mă apropii cu adulmecatul de noptieră, de aia pute mai groaznic. Prilej să descopăr sursa mirosului pestilenţial: este chiar gentuţa mea mult iubită! Motivul? Ceea ce crezusem iniţial că sunt cochilii de melci morţi, erau de fapt cochilii de melci vii, care acum, după atât timp de stat la soare, putrezeau din greu.
Urmarea a fost că, a doua zi când fata mi-a adus o cochilie de melc ca să o păstrăm pentru frumuseţea ei, am luat cochilia şi am îngropat-o în capătul de sud al plajei, la douăzeci de centimetri sub nisip.
Să auzim de bine!