Un desert stresant

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din cauza numeroaselor călătorii şi vizite pe care le-am efectuat, practic, în tot acest concediu nu am făcut decât o zi şi jumătate de plajă. Ziua pe plaja din Mesoggi şi jumătatea pe plaja din Moraitika. Efectul a fost observat imediat de colegi, care m-au întrebat îngrijoraţi imediat după întoarcerea în ţară de ce sunt negru doar 8/10 din valoarea mea cunoscută. Aici, este nevoie să vă precizez că o convenţie internaţională îmi interzice să stau mai mult de trei zile pe plajă pentru că devin atât de negru încât nu mai pot fi încadrat în niciun etalon de culoare...
Cum vă spuneam, suntem pe plaja din Moraitika şi ne-am fâţâit cu barca în larg cât am putut, am înotat, am făcut scufundări, am capturat o stea de mare (care, în mod straniu, îşi lasă culoarea pe suprafaţa pe care o pui de parcă ar fi pictată cu tempera) şi iată că vine ora firească a mesei.
Paralel cu plaja, pe toată lungimea falezei sunt taverne de tot soiul. Lăsăm copila pe plajă (nu ca să păzească lucrurile, aşa cum ar fi fost cazul în Mamaia, de exemplu, ci pentru că doarme) şi plecăm în căutarea unei taverne asortate gustului nostru. Decidem să facem o escală la taverna unei doamne pe care o simpatizez în mod deosebit. În repetate rânduri am văzut-o trecând prin faţa hotelului nostru, ceea ce n-ar fi totuşi un motiv de simpatie. Dar dacă vă supun că respectiva bate lejer 150 kilograme şi umple un Volkswagen Broscuţă ce mai ziceţi?
Ne aşezăm la bar, ne salutăm din priviri zâmbind şi femeia îşi trimite o salariată să ne ia comanda. În urma consultării listei, alegem câte un souvlaki cu cartofi prăjiţi pentru noi şi un gyro pentru copilă. Bucuros că pot exersa, port discuţia în greceşte şi tot în greceşte fata mă întreabă dacă vreau şi salate. Îi răspund că da, vrem şi salate, iar tânăra se întoarce către patroană şi îi spune:
- Doamnă, vor şi salate.
Patroana mă priveşte atent, apoi îi dă aprobarea să ne pună şi salate. Rămân câteva secunde uimit de lipsa descentralizării în sistemul alimentaţiei publice din Grecia, iar fătuca îşi continuă interogatoriul:
- Doriţi şi καρπούζι (se pronunţă karpoúzi)?
Hopa! Spre necazul meu, habar nu am cum se traduce karpoúzi, deşi îmi sună foarte cunoscut. În condiţii normale ar fi trebuit să-mi dau seama, dată fiind asemănarea cu echivalentul fonic românesc. Dar, stresat de foamea care îmi bântuie celulele organismului, nu reuşesc să fac asocierea.
- Da, îi răspund la întâmplare.
- Doamnă, vor şi karpoúzi, dă iarăşi raportul juna ospătăriţă.
- Ce ai mai comandat? mă întreabă îngrijorată soţia observând ezitarea mea.
- Măi, nici eu nu ştiu, dar fiind în acest context, presupun că e ceva de mâncare...
- Te-ai gândit şi cât ar putea costa? continuă soţia speriată la gândul unei note de plată astronomice.
Ospătăriţa observă îngrijorarea din glasurile noastre şi precizează:
- E recomandarea doamnei patroane!
După care reia corespondenţa în fonie cu patroana:
- Da, doamnă, vor şi karpoúzi!
Patroana dă mulţumită din cap a aprobare şi noi începem să aşteptăm sosirea comenzii şi a surprizei. Patroana vine spre noi cu un carneţel şi reia comanda întrebându-mă:
- Deci, doriţi de două ori souvlaki cu cartofi prăjiţi, o dată gyro, trei salate şi karpoúzi. Corect?
Dau din cap a aprobare înghiţind un nod cât o portocală, uitându-mă cu coada ochiului la soţie care ţine strâns portofelul şi completez cu voce mică:
- Am mai vrea şi un capuccino şi un café frappé, dacă se poate...
- Două souvlaki cu cartofi prăjiţi, un gyro, trei salate şi karpoúzi! zbiară de data asta patroana către ospătăriţă. Totul la pachet! Şi un capuccino şi un café frappé!
Soţia scoate un oftat adânc, după care încetează să mai respire. Încerc să o liniştesc arătând spre patroana care zâmbeşte bonom şi spunându-i:
- Scumpa mea, vezi dacă reuşeşti să păstrezi ceva bani pentru motorina de întoarcere...
După felul cum mă priveşte şi îşi duce mâna la frunte îmi dau seama că nu am obţinut efectul scontat. Patroana se retrage plecând într-o nouă incursiune cu Broscuţa ei printre hotelurile din zonă, iar noi vedem că se apropie ospătăriţa cu un pachet cât toate zilele în mâini. Inimile ne bat nebuneşte, întoarcem privirile speriaţi către copilă gândindu-ne cum se va descurca într-o ţară străină cu ambii părinţi în închisoarea datornicilor şi întindem mâinile să preluăm comanda. Imediat ce preiau pachetul, ospătăriţa dispare brusc şi reapare cu bonul comenzii. Tragem aer în piept şi privim cifrele care ne joacă înaintea ochilor: paisprezece euro şi cincizeci! 14,50! Mult, mult sub cât ne aşteptam. Suntem muţi de consternare pentru că doar gyro costă în mod curent vreo cinci-şase euro. În timp ce soţia scoate banii cu mâini tremurânde, apare un flăcău lângă ospătăriţă, îi pasează un fel de platou, iar ea ne pasează la rândul ei platoul spunând cu mândrie:
- Iar aici aveţi karpoúzi!
Mă uit la soţie, ea se uită la mine şi amândoi la platou. Ridic emoţionat foiţa de staniol care acoperă conţinutul şi sub ea vedem tronând o jumătate de pepene roşu, aburit de rece ce este!
Echivalentul românesc al cuvântului grecesc καρπούζι (karpoúzi) nu este altul decât moldovenescul harbuz, pepenele roşu!
Să auzim de bine!