Baronul John Maynard Keynes şi economia românească

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu siguranţă vă mai aduceţi aminte de teoriile lui economice. Şi, poate, şi de viaţa lui personală oarecum ciudată. Ca o idee generală, putem spune că teoriile lui economice au avut două mari rezultante:
1. Au dat de lucru economiştilor teoreticieni în ceea ce priveşte comentarea lor pozitivă sau negativă. Şi vor mai da încă mulţi ani de acum încolo.
2. Au stat la baza planului Marshall care a reuşit să pună pe picioare economia unei Europe pustiită de război.
Aşa stând lucrurile, cred că niciodată teoriile lui privind redresarea economică nu au avut o mai mare aplicabilitate ca în România zilelor noastre. Asemănarea dintre o ţară distrusă de război şi România este frapantă. Practic, economia românească nu mai are niciun segment viabil. Transporturi nu avem sub niciuna din forme: pentru cel naval nu mai avem vase, pentru cel terestru nu avem şosele, pentru cel feroviar nu avem infrastructură, iar pentru cel aerian nu avem bani. Agricultură nu avem, pentru că ceea ce se practică este o agricultură de minimă subzistenţă. Instalaţiile de irigaţii au fost de mult topite ca fier vechi, iar fermele de animale au fost decimate. Nu mai producem nimic, nici tractoare, nici strunguri, nici vagoane, nici ceasuri, nimic, nimic, nimic. Nu avem nicio singură ramură industrială despre care să putem spune că este viabilă. Combinate, uzine, complexe industriale? Industrie extractivă? Industrie prelucrătoare? Industrie uşoară? Nici vorbă! Un mare zero peste tot. Nu avem nicio ramură industrială care să producă ceva. Nu intenţionez să comentez aici cauzele care au dus la o asemenea situaţie, ci să caut o rezolvare.
Iar această rezolvare se pare că ne-a oferit-o baronul Keynes. Nu sunt convins că soluţiile propuse de el sunt valabile pentru orice economie în orice stadiu s-ar afla. Dar pentru economia românească, foarte asemănătoare cu cea a unei ţări ieşită din război, da!
Ce propunea baronul Keynes? Ei bine, el propunea ca guvernul să plătească o mulţime de muncitori care să ia nisipul dintr-un morman aflat într-un anume loc şi să-l mute în alt loc. După care, alţi muncitori, să ia nisipul mutat vremelnic şi să-l aducă înapoi! Absurd, nu? La prima vedere, nimic nu poate fi mai absurd. Dar haideţi să vedem ce se întâmplă, haideţi să vedem o desfăşurare simplistă a procesului. Păi, acei muncitori plătiţi să mute nisipul de colo – colo vor plăti contribuţii, taxe şi impozite, adică vor crea venituri statului. Ei vor avea nevoie de utilaje (maşini sau simple lopeţi) ceea ce va da de lucru altor firme şi implicit, altor muncitori. Acele firme şi acei muncitori vor plăti în totalitate contribuţii, taxe şi impozite. Muncitorii se vor duce cu salariul acasă (după ce vor bea o bere la cârciumă, iar cârciumarul va plăti şi el contribuţii, taxe şi impozite), îşi vor face socotelile împreună cu soţiile şi se vor duce să-i cheltuiască la magazine, de unde vor cumpăra diverse produse alimentare, electronice sau electrocasnice. Pentru toate astea vor plăti TVA, iar firmele producătoare vor fi stimulate să producă alimente, electronice sau electrocasnice, plătind şi ele contribuţii, taxe şi impozite şi generând locuri de muncă. La fel ca şi magazinele. Iar unii muncitori, mai economi din fire, se vor duce la bănci unde îşi vor depune o parte din bani, ceea ce va duce la capitalizarea acestora şi scăderea dobânzilor.
Pentru că am vorbit de o prezentare simplistă, tragem linie şi vom observa două aspecte:
- pe de o parte, banii plătiţi muncitorilor pentru munca făcută aparent inutil se vor întoarce la buget sub formă de contribuţii, taxe şi impozite. Iar sumele le vor depăşi în cuantum pe cele acordate pentru că va creşte foarte mult baza de impozitare;
- acest circuit forţat şi aparent inutil al banilor va pune în mişcare un întreg lanţ de furnizori şi producători, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
Rezultatul? O creştere economică puternică şi consolidată. Firmele vor produce, vor avea nevoie de salariaţi şi vor crea locuri de muncă, produsele se vor vinde, statul va încasa TVA, iar firmele şi salariaţii vor plăti o grămadă mare de bani către stat sub formă de contribuţii, taxe şi impozite. La finalul ciclului, statul îşi va recupera banii investiţi, va primi chiar un surplus de bani din care îşi va putea rambursa eventualele credite primite, iar economia se va putea autosusţine prin mecanismele proprii. În esenţă, statul a va acţiona pur şi simplu ca un catalizator, ceea ce ar fi foarte normal, el nefiind un plătitor al creanţelor populaţiei, aşa cum face acum cu banii împrumutaţi de la FMI şi UE.
Sunt absolut convins că nu sunt singurul economist care cunoaşte aceste lucruri. Dar, oare în Guvern nu se află niciunul dintre cei care mai cunosc această teorie? Bâlbâielile şi lipsa unor decizii economice consistente (pentru că tăierea salariilor nu se poate numi o decizie economică) mă face să cred că nu.
Să auzim de bine!