Vizitarea lacului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să nu credeţi că în Corfu nu aveţi ce vizita. Este o premisă greşită. De exemplu, lacul Korissia sau Korission. Lacul este amplasat în sudul laturii de vest a insulei Corfu. Îl desparte de mare un liman foarte îngust, iar peisajul înconjurător este superb. Atracţia cea mare este dată însă de asfinţiturile pe care le poţi prinde pe malurile acestui lac. Aşa că ne decidem să mergem să-l vizităm.
În linie dreaptă faţă de hotelul unde suntem cazaţi nu sunt mai mult de cinci kilometri. Dar linia dreaptă este valabilă oriunde în lume, chiar şi în Bangladesh, dar nu în Corfu. Asta pentru că insula este muntoasă, iar drumurile care străbat munţii se pare că au fost la origine cărările bătute de păstorii de capre, peste care acum s-a turnat asfalt. Altfel nu-mi explic multitudinea lor, drumul sinuos pe care îl urmează, numărul enorm de intersecţii şi îngustimea acestor drumuri. Prima dorinţă pe care ar trebui să şi-o pună orice locuitor al insulei atunci când pleacă de acasă ar fi „Dă Doamne să nu întâlnesc altă maşină pe drum”.
Admirăm o hartă turistică pentru a decide calea de urmat. Am scris “admirăm” pentru că de înţeles, nu înţelegem nimic. Sunt atât de multe intersecţii şi bifurcaţii încât trebuie să fii naiv ca să crezi că vei ajunge din prima acolo unde ţi-ai propus. Pornim făcându-ne cruce cu ambele mâini. Până la prima intersecţie a mers bine. A mers bine şi până la a doua. Curând observăm că drumul devine tot mai abrupt şi mai îngust. Consultarea hărţii nu ne mai este de niciun folos, iar drumul se îngustează, se îngustează… Ne gândim că am făcut o greşeală, aşa că încercăm să întoarcem. Reuşim cu preţul a cinci milimetri din cauciuc lăsaţi pe asfalt din cauza manevrelor numeroase. Ajungem la o intersecţie neremarcată la prima trecere şi încercăm abordarea ei. După câteva zeci de metri suntem nevoiţi să facem cale întoarsă pentru că se înfundă. Revenirea la drumul iniţial am făcut-o mergând cu spatele, pentru că de întors nu putea fi vorba.
Reluăm aburcarea pe şoseaua pe care începusem şi curând încep să apară serpentine tot mai dese şi mai strânse. În cele din urmă, drumul ne duce până în faţa unei vile cât toate zilele. Nu are nimic din elementele unui lac, aşa că ajungem la concluzia că am greşit drumul.
Ne întoarcem pe drumul pe care venisem şi observăm cu uimire că am trecut de o bifurcaţie fără să o observăm. Ne gândim că această bifurcaţie e de vină şi intrăm pe celălalt braţ al ei. După o bucată bună de mers, descoperim în creierul munţilor, ascunsă printre cedri şi pini o tavernă snack bar café! Trag pe dreapta şi blochez maşina cu toate frânele posibile şi toate pietrele de pe drum de frica pantei formidabile şi intru în stabiliment.
În local, la o masă, dau de doi moşi trecuţi lejer de optzeci de ani. Mă gândesc să ironizez puţin denumirea anglofilă atât de pompoasă, aşa că îi salut şi îi întreb în limba engleză dacă acesta este drumul spre lac. Spre surpriza generală a publicului, unul din moşi îmi răspunde într-o engleză ireproşabilă, ba chiar îmi dă şi indicaţiile necesare.
Le mulţumesc şi pornim plini de entuziasm pe noul drum în viaţă. Urcăm şi virăm în serpentine şi urcăm şi iar virăm şi tot aşa, până începem să coborâm şi se întâmplă ceea ce era mai rău de întâmplat. Din sens opus vedem o maşină cum urcă! Astfel am ajuns să constat pe pielea mea ce înseamnă politeţea la volan. Aici, este nevoie de o mică precizare. Şi în Grecia, ca de altfel în toate ţările din Uniunea Europeană, sunt valabile şi legiferate aceleaşi reguli şi semne de circulaţie. Dar grecii mai au o regulă e drept, nescrisă, dar pe care o respectă cu sfinţenie: fii tu primul cel politicos la volan! Şoferul maşinii cu număr de Corfu care urcă (!) trage cât mai mult pe dreapta, aproape să cadă în râpă, totul ca să-mi facă mie loc să trec, eu care cobor (!). Manevră executată cât mai natural, fără priviri de reproş sau care să solicite recunoştinţa mea eternă.
Gestul politicos al omului ne permite să ajungem la poalele muntelui teferi şi nevătămaţi, suficient de lucizi ca să observăm că am intrat într-o nouă bifurcaţie. Iar la colţ, eterna tavernă ajutătoare. Aceleaşi întrebări în engleză şi răspunsuri la fel de prompte date de moşii supravieţuitori de pe la mese. Se pare că am intrat pe calea cea bună pentru că, după un scurt popas pentru a fotografia o magnolie enormă (care cred că nu e sănătoasă la cap din moment ce a înflorit atât de puternic la aceată dată), vedem lacul în faţa ochilor. Dar nu mai vedem şi soarele pentru că asfinţise. Apuc să trag câteva cadre la limită, după care pornim spre casă apăsaţi de gândul unei noi aventuri montane. Dar, după ploaie vine soare, zice proverbul. Cum ieşim în şoseaua principală, cum vedem un indicator către Moraitika, localitatea unde se află hotelul nostru. Preluăm indicaţiile şi suntem acasă în zece (10) minute. Oricum, e mult mai puţin decât o oră şi jumătate de călărit munţii, aşa cum făcusem la venire…
Să auzim de bine!