Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
La 8:10 am fost pe ferry-boat. Nu înainte de a trage câteva cadre cu un curcubeu apărut subit pe cerul Igoumenitsei. Cu această ocazie am mai învăţat ceva: îmbarcarea maşinii pe ferry-boat se face cu faţa, dar debarcarea se face tot cu faţa. Aşa că, după ce ai urcat, trebuie să întorci maşina pentru a ocupa locul indicat. Rămân mut de uimire în faţa uşurinţei cu care efectuează manevrele şoferii unor coloşi cu sau fără remorcă. Cum spunea cineva, condusul unor asemenea coloşi face diferenţa dintre bărbat şi băiat... Fix la ora stabilită (8:30) vasul pleacă şi începem să ne lungim gâturile spre Corfu. Rămânem muţi de uimire văzând abilitatea cu care căpitanii ditamai navelor le manevrează în port. Nu cred că am văzut vreo parcare auto în care maşinile să fie manevrate cu aceeaşi abilitate. În Corfu ajungem după o oră de călătorie în cele mai confortabile condiţii. Putem sta pe puntea descoperită sau în salon, totul este curat lună la modul cel mai propriu, bărcile, puntea, mânerele strălucesc, canapele capitonate, televizoare cu plasmă, bufet şi grup sanitar exemplar de curat sunt primele lucruri remarcate. Mai trag câteva cadre şi trebuie să ne pregătim de debarcare. Deosebit de satisfăcut de admiraţia noastră nereţinută, căpitanul îmi dă voie să-i fac o poză în exerciţiul funcţiunii. Vremea ţine cu noi, dacă exceptăm vântul care se simte destul de tare.
Nu avem hartă, nu ştim nimic despre insulă şi drumurile ei, aşa că recurg la metodele naturiste, sănătoase care au condus la descoperirea Lumii Noi: mă orientez cu direcţia de mers spre nord, acolo unde presupun că trebuie să dau de staţiunea Moraitika în care avem cazarea. Intrăm în Lefkimmi şi am prilejul să-mi verific corectitudinea deciziei. Da, drumul e bun, dar dacă din port aş mai fi înaintat două sute de metri în loc să fac imediat la dreapta, aş fi dat de autostrada care merge aţă exact în staţiunea noastră. Ajungem în staţiune şi opresc ca să întreb un localnic dacă ştie unde e hotelul. Omul are un şoc nervos la auzul întrebării pentru că suntem chiar la poarta hotelului. Îl liniştim cu o doză substanţială de strângeri de mână şi dăm buzna în recepţia hotelului. Este ora 10:30, cu mult înainte de ora la care putem cere camera rezervată. Dar suntem în Grecia, aşa că recepţionerul îşi cere scuze că nu ne poate oferi acum camera rezervată, dar ca să nu stăm cu bagajele nedesfăcute, ne poate oferi altă cameră care deja a fost aranjată. Care cameră are patru paturi (două suprapuse), deliciul copilei căreia îi place să doarmă la cucurigu, ca pisicile pe cuptor...
Din acest moment încep adevăratele noastre aventuri. O parte din ele vi le-am povestit în articolele anterioare, altele poate vi le voi povesti cu altă ocazie. Tot ce pot să vă spun este că ne-am străduit şi ne-am dorit ca în fiecare minut să ne constituim o amintire. Aşa că, acum vă voi vorbi despre câteva aspecte generale privind insula Corfu, aşa cum sunt ele văzute de ochii unui turist, cu speranţa că vă vor fi utile.
Insula nu este mare. Mie îmi apare ca un mare semn de mirare. Are vreo şaizeci de kilometri în lungime, lăţimea crescând de la bază spre vârf. Cu toate acestea, vă mărturisesc că, deşi am parcurs peste 470 de kilometri pe drumurile ei, şi nu am reuşit să vizităm nici jumătate din tot ce am dorit. Relieful este exclusiv muntos, iar pădurile de cedri se întind cât vezi cu ochii, nefiind întrecute decât de plantaţiile de măslini. Ca o curiozitate, spre nord măsliniii devin deosebit de viguroşi. Nu există garduri sau îngrădituri de niciun fel între plantaţii. Şi nici foişoare de pază. Toţi aceşti munţi nu au înălţimi hymalayene (cel mai înalt, Pandokrator - se traduce prin Atotţiitorul - are puţin peste nouă sute de metri), dar se încadrează în tipicul geografic al Greciei: între câmpie şi munte nu există forme de relief intermediare, ceea ce dă plajelor o frumuseţe deosebită. Mările care îi scaldă plajele au o culoare şi o limpezime incredibile. Le privesc de fiecare dată cu ochi de copil şi mă întreb de unde până unde au inventat
vechii greci povestea cu Afrodita (αφρός, citit afros se traduce prin “spumă”), cea născută din spuma mării, pentru că nu se vede nici cel mai mic val. Pe latura de est a insulei predomină plajele nisipoase, în timp ce pe cel de vest predomină cele pietroase. Grote şi zone superbe pentru scufundări şi filmări subacvatice se află pe latura de nord şi nord-vest a insulei. Intrarea în apă se face foarte lin şi poţi merge o sută de metri până ajungi la o adâncime periculoasă. Hotelurile aflate pe coastele muntoase (de obicei, în nordul şi nord-estul insulei) sunt aşezate în terase oferind accesul la peisaje superbe spre plajă sau mare. Toţi aceşti munţi sunt brăzdaţi de sute şi sute de drumuri şi drumuleţe care se întretaie şi se bifurcă în sute şi sute de direcţii. Pe lângă autostrada mediană, pe insulă mai sunt două şosele principale, una paralelă cu latura de vest, iar cealaltă cu latura de est. Restul drumurilor, chiar dacă sunt asfaltate, sunt foarte înguste, atât de înguste încât populaţia insulei ar scădea dramatic dacă localnicii nu ar fi deosebit de politicoşi. Chiar la trecerea prin localităţi majoritatea şoselelor nu au trotuar, dar asta nu e o problemă pentru nişte oameni civilizaţi. Aici simt nevoia să fac o mică precizare pentru şoferii români cârcotaşi, care îşi exprimă vehement nemulţumirea faţă de chinul de a conduce pe şosele sau străzi atât de înguste: Dar şoferii greci cum reuşesc? Maşinile care circulă în Grecia sunt aceleaşi cu cele care circulă în toată lumea, şoferii greci au tot atâtea mâini cât orice şofer din lume şi au la dispoziţie tot atâtea volane. Iar unul din primele surplusuri de adrenalină le-am primit tocmai din acest motiv, pe când ne întorceam dintr-o excursie cu un autocar cât toate zilele de mare. Până am coborât din autocar am avut permanent convingerea că va rade toate maşinile aflate pe dreapta sau chiar pe stânga, dacă mă gândesc doar la viteza cu care a circulat (cum, de altfel, circulă majoritatea şoferilor greci...). Cu atât mai mult cu cât, tot timpul şoferul a condus doar cu o mână, cealaltă fiind ocupată cu ţinutul telefonului la care a vorbit tot timpul...
Legat de circulaţia pe drumurile lor (şi ale Greciei, în general) simt nevoia să vă precizez câteva aspecte. Şi în Grecia, ca oriunde în Uniunea Europeană, se respectă aceleaşi reguli de circulaţie. Dar ei mai una, care e nescrisă, dar e de bază. Şi o poţi observa imediat ce ai intrat în ţară. Cine e atent, a observat că maşinile mari, de genul camioanelor, basculantelor sau trailerelor circulă mult spre dreapta, cu jumătate de maşină încălecată pe banda de urgenţă a autostrăzii. Este prima imagine a politeţii în conducere, pentru că şoferii acestor măgăoaie ştiu foarte bine că viteza lor este mult mai mică decât a majorităţii celorlalte autovehicule de pe şosea, dând astfel posibilitatea celorlalţi să îi depăşească mai uşor. Am fost deseori în situaţia de a intra pe un drum cu prioritate (de la o benzinărie sau dintr-un drum vicinal), iar cei aflaţi în trafic m-au aşteptat să mă înscriu pe bandă, deşi ei erau cei care aveau prioritate. Aceleaşi invitaţii le-am întâlnit şi în intersecţiile din diferite oraşe. Nu trebuie să te sperii dacă vezi în oglinda retrovizoare că un gipan cât toate zilele e în spatele tău. Omul (dacă e grec) va merge liniştit în spatele tău fără semnalizări şi presiuni până va avea posibilitatea să te depăşească. Asta în cazul în care nu eşti tu mai politicos ca el şi îi permiţi depăşirea la prima ocazie pe care o ai... Pe continent, am rulat într-o noapte peste 20 de kilometri într-o coloană de zeci de maşini, toţi aflaţi în spatele unei maşinuţe în care doi tipi admirau peisajul la 50 km/oră. Ei bine, nimeni nu i-a semnalizat, nimeni nu i-a claxonat, toţi mergeam în coloană şi depăşeam atunci când aveam condiţii propice. Dar asta nu înseamnă că nu te claxonează de-ţi sparg timpanele atunci când greşeşti… Cu ani în urmă, ratez o bretea spre dreapta pe o autostradă şi încerc să dau cu spatele pentru a reintra. Nu mult, maximum două zeci şi cinci de metri. Dar cred că s-au auzit claxoanele până în Atena… Şi acum cred că sunt greci care iarna, la gura sobei, povestesc nepoţilor despre o întâmplare nemaipomenită din viaţa lor când, un tip într-o maşină cu număr de România a încercat să meargă cu spatele pe autostradă. Ca o observaţie particulară, în Corfu nu am numărat decât două SUV-uri. Pe continent sunt ceva mai multe (în niciun caz câte sunt în România!), dar grecii se dovedesc mai pragmatici ca noi. Îşi cumpără un SUV sau un pick-up doar dacă au nevoie să care măsline sau portocale la piaţă şi nu ca să se fălească în faţa vecinilor... În general, pot spune că această regulă nescrisă a lor poate fi enunţată ca „fii tu primul care e politicos la volan”. Poliţişti în circulaţie veţi vedea foarte rar sau aproape deloc pentru că toţi şoferii îngheaţă la semnalele date de semafor sau conform semnelor de circulaţie (personal, în acest concediu, nu am văzut niciun poliţist). Şi nici ambuteiaje sau blocări pentru că, tot timpul, grecii se invită „ca grecii la puşcărie”. Iar intersecţii semaforizate sunt doar cele foarte circulate din oraşele mari. Separatoarele de trafic de care s-a făcut atâta caz în Bucureşti, sunt peste tot în Kerkyra cu o singură deosebire: niciunul nu este rupt sau măcar îndoit! Deşi la îngustimea străzilor existente acolo, ar fi ceva de iertat. Ca să aveţi o imagine mai completă a modului în care se conduc maşinile în Grecia, pot să vă spun că am fost în situaţia în care soţia, văzându-mi comportarea la volan în anumite momente, mi-a reproşat: Ce e cu tine? De ce nu mai conduci ca un grec?
Sunt puţine hoteluri care depăşesc înălţimea de două etaje, asta din cauza problemelor legate de urbanism, dar şi de frica grecilor de clădiri înalte. Iar faţa urâtă a crizei s-a văzut şi aici. Chiar în staţiunea unde suntem cazaţi, sunt hoteluri închise, vile de vacanţă pustii şi zeci de bungalow-ri ascunse de bălăriile crescute... În plus, se pare că şi marea a avut un cuvânt greu de spus pentru că dăm de o plajă erodată de curenţi în aşa hal încât nu mai poate fi utilizată.
Respectul faţă de turişti nu este o vorbă goală, de propagandă, ci porneşte din respectul general faţă de om. Imaginea din fotografie o veţi vedea oriunde la ei: scurgerea condensului de la instalaţiile de aer condiţionat se face prin racordare la burlan şi nu în capetele oamenilor, aşa cum suntem noi învăţaţi. Iar poza cu micul tunel sunt sigur că vă va ridica unele semne de întrebare: oare ce a vrut să spună acest om publicând această poză? Ei bine, în imagine vedeţi un tunel de vreo patruzeci de metri care trece pe sub Noua Fortăreaţa din Kerkyra. Ei bine, am parcurs acest tunel de trei (3) ori de la un capăt la altul împreună cu familia şi NU am constatat nicio urmă de miros. Ştiţi voi la ce miros mă refer...
Curat pe jos, curat în aer, nicio urmă de miros, nicio urmă de murdărie. Cât timp credeţi că ar fi rezistat curat un asemenea tunel în Bucureşti, de exemplu? Având programare pentru o croazieră, ne-am înfăţişat la locul de întâlnire cu cincisprezece minute înaintea orei stabilite. Nici urmă de autocar sau de ghid. Timpul trecea fără să apară nimeni. FIX la ora stabilită pentru întâlnire văd o doamnă călare pe un scuter (în Grecia nu e o ruşine să foloseşti scuterul şi nimeni nu zice „ia uite, bă, la ăla, ditamai inginerul pe scuter!”) care intenţiona să traverseze spre noi. Era o delegată a companiei de turism care ne anunţa că se contramandează croaziera din cauza valurilor prea mari. Şi exemple despre politeţea lor vă pot da până mâine. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre politeţea unor grupuri de străini. În cadrul unui grup de turişti englezi cazaţi în hotel cu noi s-a remarcat în mod deosebit un tip care umbla pe holurile hotelului suflând în vuvuzelă! De altfel, distracţia grupului pe durata şederii lor a fost inedită: după masa de dimineaţă se duceau la bar şi beau tării până la masa de seară, după care începeau să umble urlând beţi morţi prin hotel. Un alt exemplu urât, chiar scandalos mi-a fost dat să-l aud în timpul unei croaziere de la o ghidă a unui grup de turişti francezi. Fiind furtună, ea a început să treacă pe la membrii grupului aflaţi pe punte pentru a vedea cum se simt. Necunoscându-şi bine grupul, m-a abordat şi pe mine cu întrebarea „Ei, cum e? Aici nu e ca la Paris, nu?”. I-am răspuns politicos că nu sunt francez, iar ea, în mod normal m-a întrebat de unde sunt. La răspunsul meu că sunt din România, replica ei a fost „Şi aveţi vapoare acolo, în România?”. Am avut ocazia să testez competenţele lingvistice ale locuitorilor în gama „măturător în oraş - moş trecut de optzeci de ani în vârful munţilor”. Ei bine, oamenii au înţeles perfect ce îi întrebam în engleză şi mi-au răspuns la fel de perfect.
Dacă te afli în magazin vei observa cu uşurinţă că toate produsele au eticheta cu preţul. Dar asta nu înseamnă renunţarea la o negociere... Spre deosebire de vânzătorii turci, grecii nu au acea insistenţă enervantă. Te invită dacă îţi surprind privirea sau dacă acorzi atenţie unui produs, dar dacă refuzi vei fi lăsat în pace. Sunt foarte corecţi cu restul la bani şi nu acceptă bacşiş la niciun magazin sau restaurant. Comparativ cu cei de pe continent, localnicii insulei mi s-au părut mult mai primitori, deschişi, petrecăreţi şi cumpătaţi în judecăţi. În majoritatea magazinelor din diferitele localităţi colindate am fost tratat la intrare cu Ouzo sau lichior de Kum Quat ceea ce făcea, trebuie să recunosc, şederea mai plăcută şi mai îndelungată… Ceea ce este cu adevărat demn de remarcat este altceva. Şi anume, independenţa lor. Aici nu mă refer la o independenţă administrativă, ci la una spirituală, efectivă, viscerală. Mă aşteptam să-i văd pe insulari oarecum complexaţi de poziţia lor în spaţiu, având în ei cu dorinţe de ajutor sau înţelegere, nemulţumiţi într-un fel. Sau, cum ar fi la noi, cu dorinţa de plecare pe continent. Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Acolo s-au născut, acolo trăiesc, acolo îşi construiesc viaţa. De altfel, tendinţa centrifugă este una definitorie a grecilor, de când sunt ei pe pământ. Pe o străduţă de 150 de metri am numărat trei magazine de piese auto (ale unor patroni diferiţi) amplasate unul lângă altul, trei magazine de articole sportive şi de pescuit şi două ateliere mecanice (cu strung, menghine şi tot ce e necesar). Benzinăriile sunt la tot pasul cu toate tipurile de carburanţi. Doreşti un tractoraş Caterpilar? Nicio problemă, ai magazin specializat. Doreşti o cositoare de 2 CP galbenă? Nicio problemă, ai un alt magazin specializat. Oamenii trăiesc o viaţă reală, a lor, fără nevoia vreunui ajutor din altă parte şi de care viaţă sunt foarte, foarte mulţumiţi. Le lipseşte ceva? Nicio problemă, îşi fac. Au autocarele lor (cu număr de Corfu), au vapoarele lor (cu număr de Corfu), au magazinele lor, au producătorii lor, au viaţa lor, au personalităţile lor şi nu vor nicio subordonare. Credeţi că e ceva specific doar insulei Corfu? Aiurea! Am fost într-o croazieră pe insula Paxos (sau Paxi). Aici e puţin de discutat pentru că numele ei se scrie ΠΆΞΩΙ/PAXOI, dar grupul OI se citeşte I, aşa că numele ei corect ar fi PAXI, mult mai mică decât Corfu. Credeţi că paxioţii simţeau vreo umilinţă în faţa corfioţilor sau a celor de pe continent? Nici vorbă! Erau la fel de independenţi, la fel de mulţumiţi de viaţa lor trăită ACOLO, la fel de dotaţi cu tot ce le trebuia. Iar iahturile italieneşti stăteau în portul Gaios (capitala insulei) ca sardelele în cutie...
Nimeni nu se urcă sau coboară în/din autocar decât ajutat de ghid, nimeni nu urcă sau coboară în/din vapor decât ajutat de căpitan. De fiecare dată fiecare este întrebat dacă e mulţumit şi i se mulţumeşte. Fiecare fereastră este o vitrină şi fiecare uşă este intrarea într-un magazin. De câteva ori m-am întrebat cum intră oamenii în casele aflate deasupra magazinelor... În Kerkyra veţi găsi cartiere constituite pe criterii etnice, dar este doar o grupare de nume, iar oamenii trăiesc într-o armonie netulburată de şovinism sau răutate. Pe tot timpul concediului în Corfu m-a urmărit şi am simţit din plin acelaşi sentiment de libertate absolută (pe care, de altfel, îl simt ori de câte ori păşesc pe pământul unei ţări civilizate) dat de faptul că mă pot uita încotro vreau, pot călca unde vreau, pot să mă aşez unde vreau cu siguranţa că nu voi da peste o murdărie de câine.
Să auzim de bine!