Note şi impresii de călătorie din şi despre Corfu, insula feacilor (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a venit şi momentul întoarcerii acasă. Suntem tăcuţi, ne este greu să ne privim şi oftăm la tot pasul. Bagajele sunt strânse de cu seară şi nu ne este frică să le lăsăm în maşină peste noapte. De altfel, în prima zi am trăit ruşinea de a fi singurul şofer care cupla alarma la maşină după ce o parca. În zilele următoare mi-am corectat comportarea... La 7:30 suntem în sala de mese şi fetele de acolo ne servesc politicoase micul dejun, deşi ora de începere a mesei este 8. Doar le explicasem că vrem să plecăm. Părăsim hotelul cu ultimele sacoşe uşuraţi că nu am fost supuşi umilinţei cu predarea camerei. Ca turist, nu mi-am imaginat niciodată că ar exista vreun motiv ca să las camera altfel decât am găsit-o. Ajungem cu sufletele grele în Lefkimmi la 7:45 şi suntem nevoiţi să aşteptăm deschiderea casei de bilete până la ora 8, când îl vedem pe casier cum coboară din maşinuţa lui cu o cană de cafea într-o mână şi cu o geantă în cealaltă făcându-ne să ne întrebăm cum a condus. La 8:30 fix, ferry-boat-ul părăseşte insula Corfu care ne va aduce bucuria şi lacrimile atâtor amintiri şi care acum, este o parte din sufletele noastre.
Ajunşi pe continent nu stăm mult pe gânduri şi pornim în forţă. Dăm de autostradă (alimentarea maşinii o făcusem cu o seară înainte în Corfu) şi începem să ne relaxăm privind frumuseţea peisajului. Dar, se pare că şi în Grecia funcţionează zicala cu minunea care nu ţine mai mult de trei zile pentru că, abia începusem concursul „Cine numără mai multe tuneluri” că ne trezim că drumul este blocat de surpări masive de maluri datorate ploilor recente. Suntem redirecţionaţi către Metsovo, ceea ce înseamnă 20 kilometri de mers înapoi. Şi aşa suntem trişti din cauza plecării, aşa că această deviere nu reuşeşte să ne supere mai rău. Încă. Pentru că, naivi cum suntem, habar nu avem pe ce rută suntem deviaţi. Este o rută pe care, probabil, o folosesc sinucigaşii din Grecia... Un drum exclusiv de munte, cu şaptezeci (70!) de kilometri de serpentine „în ac de păr”! Singurul lucru pe care reuşim să-l realizăm este că urcăm, urcăm încontinuu. Dar de înaintat ba, din cauza serpentinelor. Intervine şi un moment în care reuşim să ne descreţim puţin frunţile. Probabil că, în urmă cu câteva zile, o broască ţestoasă tânără şi neliniştită a început să traverseze şoseaua. Dând dovadă de o viteză şi o tenacitate deosebite, acum este ajunsă pe celălalt sens. Opresc maşina, cobor şi duc broasca pe pajiştea spre care ţintea, fapt care a scutit-o de vreo alte trei zile de mers în goană... În general îmi plac serpentinele, urăsc drumurile monotone, de câmpie, dar acum mi s-a acrit. Cred că nu mai suport să văd serpentine nici în poze. Ne ajută bunul Dumnezeu să le terminăm, trecem puţin de Grevena şi intrăm pe autostrada mult iubită. Opresc zece minute la primul grup sanitar, iar copila, după ce coboară din maşina care o hâţânase câteva ore bune mă întreabă dacă e cutremur, într-atât era de ameţită din cauza serpentinelor. Şi pornim din nou. Cu 130 km/oră, cât e limita legală, lăsăm în dreapta aceleaşi drumuri aproape pustii care duc spre Salonic şi ne îndreptăm spre graniţă. Aici trebuie să vă mărturisesc faptul că, de câteva ori, ajuns în dreptul unor bretele de ieşire de pe autostradă, am fost tentat să trag de volan spre dreapta, către Athena, chit că, nemaiavând bani şi motorină, riscam să rămânem acolo...
Înainte de a intra în vama cu Bulgaria oprim la supermarket-ul (ultimul pe teritoriul grecesc) Moutsatsis de unde ne mai dotăm cu câteva sticle de suc şi câteva pungi de nimicuri de ronţăit. În vamă sunt salutat de vameş cu un “Să trăiţi, căpitane!” datorită şepcii din dotare şi pornim la drum întins spre casă, profitând de fiecare curbă pentru a ne mai uita odată în urmă. Rămas bun, Grecia! Te iubim, dar dragoste fără suferinţă nu se poate...
De multe ori, rulând pe drumurile Greciei (şi nu numai) ne-am pus întrebarea (eu şi soţia) de ce nu rămânem acolo odată pentru totdeauna. Ei bine, ne-am tot gândit şi socotit şi nu cred că o vom face. Nici acum şi nici altă dată. Acolo este visul nostru, este bucăţica noastră de speranţă, colţul nostru de rai. Visăm la ea şi o dorim timp de luni de zile, iar bucuria revederii şi a şederii capătă proporţii şi aspecte umane. Dacă am rămâne acolo, la ce am mai visa?
Şi începem calvarul drumurilor prin Bulgaria. Mergem pe o autostradă cu 80 km/oră şi brusc apare un indicator de limitare la 100 km/oră, iar după fix douăzeci de metri (!) unul de limitare la 80 km/oră! Mai mergem ce mai mergem şi apare un indicator de limitare la 60 km/oră. Şi mergem aşa kilometri întregi fără să mai apară cel de terminare a restricţiei. Dăm de o porţiune de autostradă lungă cât vezi cu ochii, fără curbe, poduri sau pericole de alunecare sau căderi, fără drum alunecos sau bretele de ieşire, iar viteza este limitată la 60 km/oră! O altă porţiune de vreo zece kilometri, întinsă, netedă ca în palmă are viteza limitată la 40 km/oră pe motiv că e drum cu denivelări! Iar situaţia se repetă la nesfârşit. Cei 40 km/oră din localităţi mă obligă să utilizez treapta a doua, ceea ce înseamnă consum sporit (ca să nu mai vorbesc de timpul pierdut). Aceleaşi localităţi pustii ca şi la ducere. Aceleaşi imagini oarecum dezolante ale unor case sărăcăcioase şi neîngrijite. Vedem cum se lasă seara, vedem cum se întunecă şi noi mergem şi mergem... Şi mai vedem o mulţime de maşini Logan cu număr de Bulgaria. Dar nu reuşesc să observ nici măcar o fereastră luminată de ecranul unui televizor. Timorat de colaborarea care poate apărea între lăcomia de şpagă a poliţiştilor bulgari şi lăsarea întunericului refuz să risc o depăşire a vitezelor indicate. Colac peste pupăză, începe o ploaie cu spume de mai mare dragul. Fetele mele sforăie subţire întinse care pe unde apucă, iar eu îl ascult pe Nikos Valantis cu „Palamakia”. Într-o localitate am plăcerea deosebită de a ţine în spatele meu o maşină a poliţiei bulgare pe o distanţă de vreo patru kilometri. Ce să le fac, aveam restricţie la 40 km/oră... Ca o ciudăţenie, acum că ne apropiem cât de cât de casă, observ că NICIUN şofer bulgar, dar absolut NICIUNUL (indiferent de vârstă, sex sau orientare religioasă) nu păstrează limitările de viteză. Ceea ce mă face să mă întreb: atunci pentru cine au fost puse? Nu cumva pentru jecmănit turiştii străini? Ne apropiem de Ruse şi frustrarea mea atinge culmi nebănuite. Îmi vine să cobor şi să merg pe jos... Văd vama, aproape că îmi vine să întind mâna să o ating, iar eu mă târâi ca o omidă prin oraş. Mi-au trebuit 45 de minute pentru a traversa un târg aproape pustiu... În vamă suntem întrebaţi de unde venim, ni se urează călătorie plăcută în continuare şi intrăm pe drumul spre Bucureşti. Sunt convins că nu m-ar mai fi lăsat să trec dacă îi spuneam câte ore am condus. Ultimele ore am condus cu calculatorul de bord potrivit pe indicarea numărului de kilometri rămaşi de parcurs până la următoarea alimentare... Am consumat din greu pe serpentine şi acum se vede. Dacă la dus, odată ajunşi în Corfu mai aveam motorină pentru mai mult de patru sute de kilometri, acum ajungem în faţa casei cu motorină doar pentru şapte kilometri! Plouă, este ora 01:30 ceea ce înseamnă că am condus încontinuu şaptesprezece ore şi jumătate, mult, mult peste timpul estimat. Dar suntem acasă şi asta înseamnă că prima grijă este să NU lăsăm bagaje în maşină peste noapte. Iar oraşul mă întâmpină cu primul rahat de câine pe care calc la coborârea din maşină. Aerul pestilenţial al gunoaielor dintre blocuri ne umple plămânii şi rămânem doar cu amintirea şi imaginile Greciei. Toţi suntem trişti şi cărăm bagajele cu buzele strânse. Licărirea pe care o văd pe obrazul soţiei să fie o lacrimă?
În rezumat, două au fost concluziile cu care am rămas în urma acestui concediu:
1. Iubim Grecia mai mult ca niciodată,
2. Nu vom mai merge NICIODATĂ în Grecia trecând prin Bulgaria.
Am parcurs 1.115 kilometri, cu o viteză medie de 76 km/oră şi mai am motorină pentru 7,7 kilometri. Abia după două zile am putut să-mi destind piciorul drept, cel care stătuse atâta timp pe pedala de acceleraţie... Cineva mi-a sugerat că cele din fag sunt mult mai rezistente…
Să auzim de bine!