"D" de la Apple

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lucrez. În încăpere nu se aude nici măcar musca. Doar fâşâitul liniştitor al aerului condiţionat. Un perete din dulapuri mă desparte de colegii altui departament. Nici de la ei nu se aud sunete deosebite, exceptând strănuturile ocazionale şi sunetul tastelor apăsate discret, pentru a nu deranja.
Urmăresc caracterele apărute pe ecranul monitorului cu cea mai mare atenţie în timp ce degetele îmi zburdă pe tastatură. Sunt încordat şi atent la maximum. Nu pentru că nu vreau să nu greşesc, ci pentru că altfel aş adormi. Am vizionat azi noapte două filme şi deja un ochi mi s-a închis. Mă gândesc cu groază la cât mai am de scris şi tot ce îmi doresc este să nu sforăi în caz că adorm.
Aud alături un telefon sunând. Se pare că e un moment de înviorare pentru toată lumea. Vocea baritonală a colegului meu răsună cu un „Alouu” puternic. Se pare că vorbeşte cu un străin de limba română. Semnalul e foarte prost şi ambii fac eforturi deosebite ca să se audă unul pe celălalt. După zece minute de conversaţie absurdă, celălalt se dă bătut şi închide. Hârtiile de pe biroul meu fâlfâie uşor din cauza oftatului de dincolo de dulapuri emis de colegul scăpat de chin.
Continuăm să lucrăm cu mai mult spor scoşi din toropeală de discuţia recent încheiată. Dar iată, telefonul sună din nou. Nevinovat, colegul meu ridică receptorul şi răspunde. Este acelaşi personaj. Cu aceleaşi probleme de ORL. Adică, nici nu vorbeşte bine, nici nu aude bine. Colegul îşi reia explicaţiile după ce bagă pe furiş două pastile de Rudotel în gură. Aceeaşi durată, acelaşi rezultat. Adică, nimeni nu a înţeles nimic.
Ne reluăm activităţile ceva mai alerţi. El, enervat de lipsa comunicării, eu enervat de strigătele lui în receptor. Dar iată, iarăşi sună telefonul. De data asta este cel de pe masa unei colege aflată în birou cu mine. Îmi ridic ochii şi îi fac semn că pun pariu că e acelaşi personaj. Câştig pariul din prima. Străinul se chinuie să-i explice problema, colega se chinuie să-i explice că nu înţelege nimic. Din priviri ne înţelegem că e nevoie de măsuri extreme. Aşa că mă ridic, dau colţul după dulap şi îl chem la datorie pe primul coleg.
Lupta iar începe, ca să-l citez pe marele Bolintineanu. Colegul încearcă din răsputeri să îi explice vorbind pe litere că nu aude nimic. Străinul de la capătul celălalt al firului se pare că nici aşa nu pricepe mare lucru. O idee îl fulgeră pe colegul meu şi începe să-i explice, vorbind tot pe litere că ar fi bine ca respectivul să-şi aştearnă problema în cuprinsul unui e-mail. Victorie, victorie, victorie! De trei ori victorie. Celălalt a înţeles ideea şi tot ce rămâne de făcut este ca să noteze adresa de e-mail. Aparent, un lucru banal de simplu în condiţiile în care vorbeşti cu o persoană care înţelege ceva. Dar dacă nu înţelege?
Începe iar explicarea literă cu literă a adresei de e-mail. Fără rezultat, aşa că este nevoit să recurgă la denumirea literelor în asociaţie cu o noţiune. “M” de la „Mama”, „A” de la „Ana” etc. După cinci minute de discuţie, a reuşit să-i transmită prima literă a numelui contului. Alte cinci minute sunt necesare pentru recepţionarea celei de a doua litere. A treia literă este un nenorocit de „d”. La un moment dat, îl aud pe colegul meu ripostând cu ochii scoşi din cap:
- Nooo, nooo! Cum adică “d” de la „apple”?
The rest is silence, cum obişnuia să spună marele Will.
Să auzim de bine!