Analiza unei povestiri-Capra cu trei iezi de Ion Creangă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am analizat în paginile acestui blog ba o fabulă, ba o legendă, ba una, ba alta. Eiii, acum a venit rândul analizei unei povestiri. Şi ce povestire poate fi mai exemplificativă decât „Capra cu trei iezi”, scrisă de marele Ion Greangă.
“Era odată o capră care avea trei iezi”. Exact aşa începe povestirea. Ei bine, lucrurile sunt chiar de poveste pentru simplul fapt că o capră nu poate avea decât maximum doi iezi. Chiar obţinut prin înfiere sau adopţie, cel de al treilea nu poate trăi pentru că o capră are doar două ţâţe pentru alăptat. De altfel, surplusul nejustificat de iezi se observă cu uşurinţă chiar în rândurile imediat următoare, rânduri în care povestitorul ne spune că iedul cel mare şi cel mijlociu erau obraznici, în timp ce iedul cel mic era cuminte, atitudine vădit sociopată pentru acesta sau, cel puţin, de neintegrare în familie. După care, autorul o dă prin proverbe şi zicători, atitudine care, de fapt, ne va urmări pe tot parcursul povestirii: vorba ceea "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul". Dar să mergem pe firul epic în continuare.
“Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
– Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi (deh, îi alinta)
Uşa mamei descuieţi! (mi se pare corect)
Că mama v-aduce vouă: (harnică mamă)
Frunze-n buze (de acord, perfect posibil),
Lapte-n ţâţe (şi mai de acord),
Drob de sare (caprele obişnuiesc să lingă sare)
În spinare (destul de greu, dar posibil),
Mălăieş (e bun şi ăsta)
În călcăieş (deja apar unele nedumeriri legate de călcăieş)
Smoc de flori (probabil pentru decoraţiuni interioare)
Pe subsuori” (ei, aici chiar că lucrurile au scăpat de sub control, indiferent ce deodorant folosea capra în cauză).
Câteva concluzii se impun de la sine. Prima ar fi că respectiva capră nu mai fusese niciodată la cumpărături, dacă ne luăm după felul în care îi instruia. Explicaţia ar fi simplă dacă ar fi fost vorba de o capră mondenă, cu fiţe. Dar, vom vedea mai târziu, biata capră era văduvă, ceea ce denotă un comportament foarte cavaleresc din partea ţapului, lucru mai rar întâlnit în zilele noastre. A doua concluzie este aceea că nu are un nume. Aşa că, pentru uşurinţa povestirii, ne-am gândit ca să îi atribuim un nume neaoş, românesc. Abigail ni s-a părut cel mai potrivit.
Deci, Abigail a plecat la cumpărături, iezii au tras zăvorul, iar autorul a mai tras o zicătoare: vorba veche: "Păreţii au urechi şi fereştile ochi". Un duşman de lup, care se nimereşte a fi tocmai cumătrul caprei, stătea şi trăgea cu urechea la un perete al casei. Faptul că o capră a putut avea cumătru un lup ne determină ca să situăm povestirea pe axa timpului undeva, cam în aceeaşi perioadă în care ursul avea coadă... Iar faptul că lupul trăgea cu urechea în loc să tragă cu puşca complică mult povestirea... Lupul nostru nu mai stă mult pe gânduri şi, imediat ce o vede pe Abigail suindu-se în Maxi taxi, vine la uşă şi începe să ciocănească glăsuind:
“Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori”.
Pentru a câta oară ni se înfăţişează imaginea unui lup tembel? Să ne amintim doar de „Scufiţa Roşie” şi „Cei trei purceluşi” ca imaginea să fie mai clară. E la mintea cocoşului (din „Punguţa cu doi bani”) că vocea unui lup flămând nu are nicio asemănare cu vocea unei capre, chiar cu distorsiuni pe coloana sonoră sau fără Dolby Digital. Şi, la fel ca în cazul caprei, lupul nu este nominalizat, aşa că îi vom atribui şi lui un nume la fel de neaoş, la fel de românesc. Credem că Bartholomew întruneşte aceste condiţii.
“ – Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare”.
Iată că se face dreptate şi celebrul autor echilibrează puţin lucrurile, arătându-ne nu numai un lup prost grămadă, ci şi un ied la fel de prost.
“ – Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos!”
Vigilent, Bartholomew aude comentariul şi dă fuga la un fierar ca să-i ascută dinţii şi limba pentru a-şi subţia glasul. Din faptul că se duce la un fierar pentru respectivele ajustări putem deduce uşor că încă nu apăruse chirurgia plastică, ceea ce confirmă încadrarea temporală făcută mai sus. După care, începe să behăie (deh, ăsta era rezultatul operaţiilor estetice menţionate..) refrenul cunoscut.
“ – Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când erau lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?”
Pe lângă continuitatea în proverbe şi zicători, putem lesne observa că, de data asta iedul cel mic o dă în dude. Din moment ce vorbele erau aidoma, glasul era al caprei, ce motive mai căuta el ca să nu deschidă? Doar aşa, ca să lungească povestirea?
Aşa că, iedul cel mare nu mai stă mult pe gânduri şi se duce ca să deschidă uşa. În acest moment, acţiunea devine dramatică prin aceea că mezinul se ascunde în horn, iar cel mic sub o copaie. “Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!” nu pregetă autorul ca să mai lanseze o zicătoare. Iedul cel mare se duce, deschide uşa şi ce credeţi că se întâmplă? Păi, ce altceva decât că Bartholomew dă buzna în casă, vede iedul şi îl mănâncă pe loc. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, întrebându-se unde ar mai putea fi ascunşi alţi iezi, pentru că auzise mai multe glasuri. Aici, autorul iarăşi nu-l iartă pe lup şi îi mai pune o prostie în cârcă. Era naşul iezilor, dar nu le ştia numărul! Cu burta plină şi obosit de atâta căutat, se aşează pe copaie oftând:
“ – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă...” nu pregetă el ca să mai lanseze o zicătoare în eter.
Aşa cum stătea el pe copaie (sau cherşin, după vorba povestitorului) îi vine ca să strănute. Iedul de sub cherşin (atenţie, este vorba de iedul cel mic), politicos din fire, îi spune:
– Să-ţi fie de bine, nănaşule!
Bucuros la auzul urării, Bartholomew răstoarnă copaia şi înfulecă şi iedul cel mic, iar autorul mai dă drumul unei zicători: vorba ceea: "Că toată paserea pe limba ei piere".
Dând dovadă de un sadism cumplit pentru o povestire, Bartholomew pune capetele iezilor în fereastră, mânjeşte pereţii cu sânge şi pleacă. “Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine”, scrie autorul. Dar, atenţie, mare atenţie, pentru că lucrurile s-au încurcat rău în povestire. Iniţial, ni se spune că în horn era ascuns iedul mezin, iar cel mic a fost ascuns sub copaie, mă rog, cherşin, şi mâncat de Bartholomew. Aici nu avem decât două variante. Ori mezinul avea aceeaşi vârstă cu cel mic, ori iedul cel mic avea aceeaşi vârstă cu mezinul, iar asta îi făcea uşor confundabili. Că era cel mic sau cel mezin, nu ştim precis, doar că acesta începe să jelească pierderea fraţilor. Iată că vine şi Abigail, încărcată cu de toate şi bucuroasă că îşi vede copiii râzând la geam. Bucuria ei este scurtă pentru că o presimţire neagră o încearcă. Ajunsă la uşă, începe să fredoneze parola de acces. Atunci, iedul mezin (ne bagă iarăşi autorul în ceaţă pentru că iedul cel mic fusese cel care încuiase uşa în urma lupului) sare iute şi-i deschide uşa. Plângând amarnic în braţele ei, îi povesteşte toată drama:
“ – Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.
– Ş-atunci?...
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu (altă confuzie, pentru că acolo se aflase iedul cel mic) în cherşin, iar cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!...” după care continuă cu naraţiunea până la plecarea lui Bartholomew. Supărată foc, Abigail găseşte că e momentul potrivit ca să lanseze o altă suită de zicători:
“ – Ei las', că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”
Iedul, ce să facă? Îi răspunde şi el în proverbe:
“ – Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: "Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci!"”
Abigail, auzind că fiul ei rezonează la colecţia ei de zicători şi proverbe, mai lansează o şarjă scurtă:
“ – Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul."
Având o groapă gata făcută în apropierea casei şi imaginaţia stimulată de ticăloşia lui Bartholomew, Abigail ticluieşte un plan. În timp ce pune pe foc câteva oale cu bucate cât mai îmbietoare, umple groapa cu jăratec şi o astupă cu crengi peste care pune o rogojină. Şi ca imaginea să fie cât mai nevinovată, face un scăunel din ceară tocmai potrivit pe fundul lui Bartholomew. După care, pleacă în pădure ca să dea de Bartholomew, cu care se salută la modul cel mai manierat, ceea ce îmi întăreşte convingerea că familia bietei Abigail fusese una de soi. La spusele lui Abigail, Bartholomew în sfârşit, dă dovadă de o mare şiretenie şi joacă rolul nevinovatului acceptând invitaţia la praznic. Dacă nu mă înşeală memoria, este singura povestire în care lupul este înfăţişat ca având o anumită inteligenţă, ceea ce este chiar de poveste... Mai mult, Bartholomew încearcă să dea vina pe urs (care avea deschisă în pădure o mică afacere cu cojoace), tenatativă care îl ridică mult în clasament. Aici, cred că ar trebui menţionată primejdia reală la care se expusese Abigail umblând prin pădure cu Bartholomew alături, fără ca să îşi ia cu ea măcar un viezure drept însoţitor.
Bartholomew cel lacom ia loc pe scăunelul din ceară şi se apucă să înfulece sarmale. Acum, ca să păstrăm adevărul istoric, sarmalele i-au fost oferite fără mămăligă, lucru ce l-ar fi ucis în chinuri la fel de mari... Auzi la ea, sarmale fără mămăligă! Dumnezeule milostiv!
Atent la sarmalele îngurgitate (autorul reproduce şi onomatopeele specifice lupilor care îngurgitează sarmale, prin sintagma “ghiogârţ”), Bartholomew nu bagă de seamă topirea scaunului şi cade grămadă în groapa cu jăratec.
“ – Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!” exersează Abigail o rimă simplă, care nu o scuteşte de o greşeală gramaticală.
“După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul (adică peste Bartholomew), în groapă, ca să se mai potolească focul”. Mişcare inspirată pentru că, de când e lumea şi pământul, se ştie că fânul stinge focul mai bine ca apa... La urmă, au năpădit asupra lui cu bolovani şi cu ce-au apucat, până l-au omorât de tot, ne spune autorul. Suntem de părere că au făcut bine că l-au omorât de tot, pentru că lupii morţi pe jumătate sunt foarte periculoşi...
“Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!” încheie marele povestitor şi bine face că ne avertizează asupra minciunii pentru că altfel, ne-ar fi fost necesar un tratament de recuperare post traumatic după atâtea scene crude şi nemiloase.
Să auzim de bine!