Încă o tură!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne deplasăm cu maşina spre centru. Când spun ne deplasăm, fac o referire clară la persoana mea şi la Mirciulică, deşi la gabaritul lui, poate fi uşor ascuns în cutia torpedoului...

Radioul susură liniştit, şoferii bucureşteni scot veseli capetele pe geamurile lăsate pentru a-şi mai trage câte o înjurătură din cauza aglomeraţiei, totul arată semnele unei zile normale.

- Ia uite-l pe Mihăiţă!

Este vocea lui Mirciulică. Acesta îmi arată cu degetul (deşi i-am interzis acest lucru de nenumărate ori) un personaj solid, care tocmai descalecă de pe o bicicletă care pare nou-nouţă. Dau un claxon scurt şi trag pe dreapta. Personajul întoarce capul la fel de scurt şi trage pe stânga. Ieşim din maşină şi în lumina crudă a amiezii vedem chipul surâzător al lui Mihăiţă.

- Hai noroc şi alta-n loc! îl salutăm noi cu binecunoscutul salut azerbaidjan. Ce faci, frate, aici?

- Ce să fac? Voi staţi prost cu vederea? Nu vedeţi că mă plimb pe bicicletă?

- Ba, de stat stăm bine. Cu mişcatul stăm mai prost, îi răspund eu încercând să-i arăt printr-o glumă că insultele lui ne lasă reci (ne lasă, adică pe mine şi pe Mirciulică).

- E nouă, acum două zile am cumpărat-o, continuă el surd la ironia mea fină.

- Bine că nu e zece, bombănesc eu.

- Şi încotro te duci? mă întrerupe timid Mirciulică, probabil cu gândul la gabaritul periculos al lui Mihăiţă.

- Nicăieri anume, răspunde Mihăiţă în mod miraculos de direct la subiect. Mă plimb şi eu, aşa, prin oraş, doar ca să fac puţin antrenament.

Rămânem puţin debusolaţi pentru că nu ştim la al cui antrenament se referă. La al lui, el care are o sută douăzeci de kile în carcasă sau al bicicletei, care pare uşoară ca un fulg. Recuperăm rapid şi continuăm dialogul.

- Partea proastă e că nu i-am făcut încă niciun reglaj, îşi continuă Mihăiţă jelania. Schimbă vitezele cam greu, iar frânele nu ţin cum aş vrea eu.

Instantaneu ne gândim (adică eu şi Mirciulică) că lui Mihăiţă i-ar trebui nişte frâne de vagon de marfă, dacă avem în vedere masa lui corporală.

- Şi trebuie să merg mai încet decât aş vreau, nu se lasă Mihăiţă cu explicaţiile. Tu eşti mare mecanic, mi se adresează el privindu-mă bărbăteşte în ochi, nu ai la tine niscai scule ca să-mi faci şi mie reglajele? Vreau ca să cobor spre centru şi nu prea am încredere în frânele astea (discuţia se purta în capătul superior al străzii Schitu Măgureanu).

Nu pot refuza un om aflat la anaghie, mai ales dacă se numeşte Mihăiţă, aşa că recunosc spăşit că am. Într-un minut şi treisprezece secunde, trusa este scoasă din portbagaj, desfăcută pe pavaj, iar bicicleta întoarsă cu roţile în sus. Mirciulică îşi suflecă mânecile, deşi nu văd utilitatea gestului deoarece, dacă îi voi da ca să ţină o cheie în mână, cu siguranţă aceasta îl va trânti la pământ...

Să încep prin a desface piuliţele care ţin fixate tijele saboţilor de frână, atât pentru roata din spate, cât şi pentru cea din faţă. Ca să mă păstrez cald, încep ca să reglez concomitent şi suruburile întinzătorului de lanţ. Lucrurile devin interesante, chiar pasionante şi par a avea un final fericit când, se întâmplă dezastrul. Mirciulică (de care uitasem între timp) vine spre mine cu o faţă albă şi lungă:

- Frate, am feştelit bărzoiul! (pentru noi este expresia dramamtismului suprem) Bunică-mea a căzut în hol şi mama nu se descurcă cu ea. M-a sunat acum două secunde. Trebuie să o luăm urgent din loc!

Nu mai stau pe gânduri, mă ridic brusc şi demarez spre maşină strigând peste umăr către Mihăiţă:

- Frate, îmi aduci tu trusa diseară!

După care demarez în trombă, cu locul din dreapta deja ocupat de Mirciulică. Conduc atent, dar cu viteză, aşa cum îi stă bine oricărui şofer bucureştean... Preocupat de sentimente umanitare cât mai cuprinzătoare, Mirciulică găseşte puterea ca să se intereseze şi de soarta altora. Cum ar fi cea a lui Mihăiţă:

- Frate, i-ai strâns frânele omului ăluia? făcând o referire clară al Mihăiţă şi bicicleta lui.

- D... da, nu... cred că da..., nu ştiu...

Apucăm ca să ne aruncăm o şarjă scurtă de priviri interogative, gândindu-ne că Mihăiţă, mort sau viu, tot ne va suna diseară. Ajungem la domiciliul lui Mirciulică, pun umărul la propriu şi la figurat la ajutarea bătrânei doamne şi mă reîntorc la domiciliul personal. Seara, pe la orele douăzeci, sună telefonul.

- Alouuu, încerc eu o introducere timidă, văzînd numărul lui Mihăiţă pe ecranul telefonului.

- Băăăi, frateee a fost extraaa! Cel mai mişto!

Exaltarea lui mi se pare puţin deplasată, aşa că mă decid ca să solicit lămuriri suplimentare ca să pot stabili mai precis dacă vorbesc cu un zombi sau cu o persoană reală:

- Mihăiţă, tu eşti? Ce a fost extra? Ce a fost cel mai mişto? Ce este cu tine?

- Coborâtul, frate, coborâtul fără frâne!

Simt cum sudori reci îmi curg pe ceafă.

- A fost extraordinar! E drept că am avut şi două noroace: am prins toate stopurile pe verde şi au ăia gard la Parcul Izvor!

Dumnezeule, ce am făcut? îmi vine să strig.

- Mâine mă mai duc odată! îşi încheie el convorbirea.

Să auzim de bine!