Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Repetiţia este mama învăţăturii, spune un vechi proverb malgaş... Om sunt şi eu şi sunt supus erorii, aşa că recidivez în a-mi invita soţia la o după amiază în oraş.
Începând de luni, a trăit sub ameninţarea promisiunii “vezi că joi te scot în oraş”, lucru destul de greu de suportat dacă ne gândim că ameninţarea e repetată de două ori pe zi şi o dată seara.
Vine şi ziua de joi şi vin şi eu cu promisiunea de îndeplinit. Ochisem localul Le Drakkar, amplasat undeva, lângă Muzeul de Istorie, peste drum de clădirea CEC. De ce am ales acest local? Simplu, foarte simplu: din cauza numelui. Într-o ţară francofonă dominată de englezismele cele mai stupide şi absurde, numele ales mi se pare o găselniţă fericită.
Ne apropiem cu cu paşi vioi de stabiliment şi suntem preluaţi frontal de un ospătar cu o mină sinceră şi veselă, care ne invită ca să vizităm localul, fără a cunoaşte adevăratele noastre intenţii. Invitaţia lui îşi produce efectul scontat: pentru câteva momente ne simţim ca în oricare din oraşele civilizate pe care le-am vizitat, oraşe unde ospătarii care stau în faţa localurilor te invită cu amabilitate ca să le treci pragul. Începutul se arată bun, dar mai este până la sfârşit...
Ni se oferă o masă şi luăm loc oarecum timoraţi de ideea că, fiind la exterior, masa va fi plină de praf (de firimituri nu mai vorbesc pentru că au devenit obligatorii...). Ei, dar surprizele continuă. Masa e curată lună, nicio urmă de praf sau firimituri. În mod intenţionat îmi aşez palmele umede de transpiraţie pe masă, dar rezultatul rămâne negativ: masa e curată. Acelaşi tânăr vesel şi binevoitor vine ca să preia comanda. Şi culmea, nu rezistă tentaţiei de a-mi propune unele variante de băuturi! Aici, dragii mei, simt nevoia unei mărturisiri: un ospătar atât de desăvârşit încât să-ţi propună diferite variante de băuturi sau de feluri de mâncare nu am mai întâlnit în ţară decât într-un restaurant din Sinaia. Din păcate, omul s-a pensionat...
Dau curs propunerii zâmbitoare şi accept un draught cu bere Holsten, iar soţia îşi comandă obişnuitul ei café frappé. Vine imediat stacana cu bere, atât de rece încât recipientul este acoperit cu un strat de gheaţă! Acum, spuneţi şi voi: ce-şi mai poate dori un bărbat normal de la o stacană cu bere? Iar soţia se declară încântată de café frappé, ceea ce e un lucru foarte grav întrucât eu nu am auzit-o făcând acest lucru decât o singură dată, la o terasă din Pefkohori, în Grecia.
La antreu ni se aduc două platori cu bruschette, alese şi ele tot datorită numelui asemănător cu al localului. Pâinea este prăjită potrivit, atât cât să nu fie nici prea moale, nici prea prăjită, iar încărcătura este uriaşă. Îl cred pe cuvânt pe ospătar că sunt cele mai bune din Centrul Vechi pentru că nu îmi pot imagina altele mai mari şi mai consistente. Nu suntem nevoiţi ca să facem semne disperate din mâini pentru a fi băgaţi în seamă: cu toată aglomeraţia, omul apare instantaneu în stânga tatălui ori de câte ori e nevoie. Aşa apare şi acum, cu preparatele calde. Alesesem pui Şanghai, cu cartofi prăjiţi şi salată. Ca să fiu sincer, nu crezusem până acum că voi fi impresionat de nişte pui tocmai din Şanghai. Dar ce m-a impresionat acum nu au fost atât puii, preparaţi ca la mama lor aflată tocmai în China, cât faptul că, la fel ca şi bruschettele, au fost aranjaţi pe platou, şi nu aruncaţi la întâmplare. Lucru care dovedeşte nu numai atenţie faţă de client, dar şi dragoste de meserie. Cartofii sunt prăjiţi omogen şi fără pete, iar porţia este suficientă pentru locatarii unei vile din Cotroceni... Salata asortată este tăiată frumos, porţia este enormă, iar ingredientele se vede cât de colo că sunt proaspete. Sunt convins că aţi dedus deja că oliviera fusese adusă de ospătar şi nu câştigată de noi după lupte seculare cu ocupanţii altor mese...
Ingurgităm produsele pe fondul unei muzici la un nivel omenesc, care nu deranjează, iar ospătarul cel binevoitor şi vesel este tot timpul cu ochii pe noi. Deja nu mă mai surprinde că soţia îmi comunică, după câteva momente de absenţă, că toaleta este curată şi dotată cu tot ce trebuie. Să recunoască soţia că o toaletă publică este curată? Pas possible! La sfârşitul mesei omul ne mulţumeşte, vorbe destul de dureroase pentru un client român care e obişnuit ca să mulţumească el, şi ne mai invită în acest local. Lucru pe care, i-am promis şi vă promit că îl vom face, măcar pentru a mai bea un café frappé şi a devora niscai clătite...
La fel ca în cazul postării precedente asemănătoare, vă fac precizarea că între mine şi respectivul local nu există nicio relaţie contractuală sau personală. Doar una de bun simţ...
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!