Destine măsluite?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Primesc de la un prieten rândurile de mai jos. Nu ştiu cui aparţin şi nu am nicio garanţie privind fundamentarea lor, deşi sunt numeroase referirile la fapte reale, cunoscute de noi toţi. N-am fost niciodată adeptul scenariilor, dar asta nu mă împiedică să văd sâmburele de adevăr existent... Rămâne la aprecierea voastră evaluarea lor.

"La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit din partea lui Iulian Vlad un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre "un nou echilibru pe continentul european", respectiv "redefinirea sferelor de influenţă". Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea "Malta" au mai adus şi o hartă. Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995.

Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentăm o reproducere a documentului. Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara târziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă "Republică a Olteniei". Generalul nu a dat alte amănunte.

La câteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că "se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol".

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta.

Pe scurt, se preconiza că:

Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda;

Bretania se desprinde de Franţa;

Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania;

Italia se divide în zona de nord şi zona de sud;

Belgia se divide în Flandra şi Wallonia;

Cehoslovacia se rupe în două;

Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei;

Kosovo se alipeşte Albaniei;

Transilvania devine parte a Ungariei;

Actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor;

Partea vestică a Basarabiei revine României;

Partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă "Dniester" în cadrul Ucrainei.

Publicaţia franceză "L'evenement de Jeudi" arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie "Ţigani". Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

Ce spune harta şi ce s-a întâmplat.

Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrânul continent, din 1990 până astăzi:

- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.

- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începând cu 1990, când Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sârbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sârbi şi bosniaci.

- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.

- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.

-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.

- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.

- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scânteia scindării - deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.

- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.

- "Eliberarea" bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub "opresiunea franceză", este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.

- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum "simbolic" privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.

- "Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpânită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă". Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, când războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lângă Tribunalul Judeţean, în plină zi.

Chelaru: "Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000"

Generalul Mircea Chelaru: "La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate.

Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decât cu sânge".

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit - pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România - Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate "George C. Marshall" din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar.

În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000.

Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.

De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: "Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbus-ul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta".

O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti - Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene.

Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti - Bruxelles.

Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar...

Ce scria presa în 20 mai 2008: "Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică". Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cât despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rând, frâiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie..."
Ei, ce părere aveţi?

Să auzim de bine!

Greierele şi furnica

Tturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele, tremurând de frig, nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

VERSIUNEA ROMÂNEASCĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele, tremurând de frig, organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.

Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând bine mersi la căldură într-o casă confortabilă, cu masa plină de provizii.

Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară democratică ca a lor, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.

Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească "cât se cuvine".

Sindicatele, PSD, Societatea civilă, Asociaţiile de revoluţionari organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.

Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.

Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii vechiului regim.

Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.

Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.

Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.

Furnica pleacă din România şi se instalează în Bulgaria unde contribuie la bogăţia economică.

Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.

Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor din noua generaţie.

Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul "Furnică, opreşte-te!"

Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.

Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.

Este înfiinţată o comisie parlamentară de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.

Greierele moare de la o supradoză.

Ziarele şi televiziunile comerciale comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.

Casa este invadată de o bandă de gândaci coloraţi.

Gândacii organizează traficul de droguri şi terorizează comunitatea.

Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală obţinută.

Să auzim de bine!

Subiect: Fizica şi iadul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Conform unor site-uri pe net, următoarea întrebare ar fi fost pusă la un examen de fizică. Răspunsul dat de unul dintre studenţi a fost atât de "profund", încât profesorul l-a împărtăşit colegilor săi; astfel am ajuns să avem plăcerea de a-l cunoaşte.

Întrebare suplimentară: Este Iadul exoterm (emite căldură) sau endoterm (absoarbe căldură)?

Pentru a-şi demonstra opinia, cei mai mulţi studenţi au folosit legea lui Boyle, care spune că un gaz se răceşte atunci când se extinde şi se încălzeşte atunci când este comprimat sau ceva similar. Însă unul dintre studenţi a scris următoarele:

În primul rând, trebuie să cunoaştem cum se schimbă masa Iadului în timp. Aşadar, trebuie să cunoaştem rata cu care sufletele intră în Iad comparativ cu rata celor care pleacă din Iad. Cred că putem să presupunem cu destul de multă siguranţă că, odată ce un suflet ajunge în Iad, nu mai iese niciodată. Prin urmare, nici un suflet nu iese din Iad. În ceea ce priveşte rata celor care intră, să ne uităm la diferitele religii care există astăzi în lume. Cele mai multe dintre aceste religii spun că, dacă nu eşti un membru al lor, vei ajunge în Iad. Dat fiind că există mai multe decât o singură religie şi cum oamenii nu sunt membrii mai multor religii simultan, putem face estimarea că toate sufletele merg în Iad. Date fiind ratele naşterilor şi deceselor, putem să spunem că numărul sufletelor din Iad creşte exponenţial. Acum, trebuie să ne uităm la volumul Iadului. Legea lui Boyle spune că, pentru ca temperatura în Iad să rămână constantă, volumul Iadului trebuie să crească proporţional cu numărul sufletelor care intră. Acest lucru arată că sunt două posibilităţi: 1. Dacă Iadul se extinde cu o rată mai mică decât cea cu care intră sufletele în el, atunci temperatura şi presiunea în Iad vor creşte atât de mult încât până la urmă se va declanşa tot iadul pe pământ. 2. Dacă Iadul se extinde cu o rată mai mare decât cea cu care intră sufletele în el, atunci temperatura şi presiunea vor scădea până când o să îngheţe Iadul. Aşadar, care din ele se realizează? Dacă acceptăm postulatul pe care mi l-a dat Sandra în primul an de facultate, "o să îngheţe Iadul înainte ca eu să mă culc cu tine" şi ţinând cont de faptul că m-am culcat cu ea azi-noapte, atunci ipoteza a doua trebuie să fie cea corectă. Prin urmare, sunt sigur că Iadul este endoterm şi că a îngheţat deja. Corolarul acestei teorii este că, din moment ce Iadul a îngheţat, rezultă că nu mai acceptă niciun suflet şi a dispărut... rămânând numai Raiul, ceea ce dovedeşte existenţa unei fiinţe divine - ceea ce explică şi de ce, noaptea trecută, Sandra striga "Dumnezeule!". Acest student e singurul care a luat 10.
Să auzim de bine!

Credit Europe Bank

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu timp în urmă vă povesteam despre ghinioanele mele bancare. Iată că azi a venit momentul ca să vă povestesc o întâmplare (şi nu un ghinion) petrecută în relaţia mea cu banca mai sus menţionată.

În relaţia pe care am deschis-o cu o bancă tocmai a apărut o problemă: apar în situaţia Biroului de Credite ca având un card în funcţiune, neînchis. Afirmaţia consilierului bancar mă nelinişteşte, dar omul vine cu documente concrete care dovedesc clar că am un card deschis. Ajuns acasă îi relatez soţiei păţania şi ne apucăm să ne stoarcem creierii pentru că suntem încă la vârsta la care ştim foarte bine ce carduri avem sau nu. Iar noi ne ştim curaţi, fără nici un card activ sau pasiv. După vreo două zile de chinuri ne amintim că am avut acum mai bine de cinci ani un card la banca mai sus menţionată, dar care nu numai că nu îl mai aveam, dar fusese închis şi TĂIAT în faţa noastră acum vreo cinci ani. Am subliniat cuvântul tăiat pentru că asemenea operaţiune nu se face după ureche nicăieri în lume, ci doar în urma unei cereri scrise de închidere şi lichidare.

A doua zi trag telefonul aproape şi încep să caut un număr disponibil al băncii. Iată că găsesc unul liber şi o operatoare amabilă răspunde solicitării mele spunându-mi că operaţiunea se face pe loc, la orice sediu al băncii, este gratuită şi tot ce am de făcut este să completez o cerere. Îi mulţumesc şi, după program mă îndrept cu viteza maximă admisă în localitate spre sediul din mol unde ne aminteam că închisesem cardul. Este vorba de cel aflat între Drumul Taberei şi Militari, nu-i reţin numele şi nici nu vreau.

Aştept respectuos să se elibereze o consilieră, deşi nu mă pot abţine să mă întreb de ce nu este un ghişeu separat pentru relaţii cu publicul. Pentru că sistemul existent nu face altceva decât să-ţi consume timpul în mod umilitor în timp ce, pentru o problemă de câteva minute eşti nevoit să aştepţi după clienţi care încheie contracte, deschid sau închid conturi, operaţiuni cu o acoperire mult mai mare în timp.

Iată că îmi vine rândul şi mă aşez bucuros pe scaun. Bucurie prematură şi neîntemeiată pentru că tipa îmi spune că trebuie să stau la o altă coadă. Reiterez aşteptarea şi, după mai bine de o oră, izbândesc. Consiliera îmi spun pe un ton morocănos că am de completat un formular, iar rezolvarea o pot primi şi pe e-mail. Îi dictez unul din conturile mele de e-mail şi îmi permit să o întreb când voi putea intra în posesia documentului scris, acum fiind miercuri. La fel de morocănos îmi răspunde că vineri seara. Îi mulţumesc şi eu morocănos şi plec.

Vineri seara mă aflu exact în aceeaşi locaţie, mai puţin respectiva consilieră pe care nu o văd la birou. Parcurg aşteptarea de rigoare şi reiau expunerea problemei.

- Dar nu aveţi încă rezolvată problema, trebuie să aşteptaţi.

- De ce să aştept dacă mi s-a spus să vin vineri seara?

- Cine v-a spus?

- Cum cine? Colega dumneavoastră de la masa aia!

- Colega noastră v-a spus să veniţi vineri seara? Cum arăta?

- Habar n-am!

- Era blondă sau brunetă?

- Era blondă.

- Nu avem nicio colegă blondă la biroul acela.

- Atunci era bruneta. Ce importanţă are?

- Nu are, dar va trebui să daţi dumneavoastră telefon la info center…

- Staţi puţin! De ce să dau EU telefon la info center? Nu e mai simplu să vă sunaţi dumneavoastră ACUM colegii şi să rezolvaţi problema pe loc?

- Ba da, dar mai bine daţi un telefon dumneavoastră…

- Nu, eu nu dau nici un telefon: Nu înţeleg, nu puteţi vorbi cu colegii dumneavoastră, vă e ruşine sau ce?

- Da, văd că Ioana P. v-a primit cererea…

- Da, chiar ea, tresar eu la auzul numelui.

- Da, dar nu e blondă, e brunetă!

- Dumnezeule mare! Care e problema? Ce importanţă are din moment ce aveţi numele ei scris pe formularul din calculator? De ce vă bateţi joc de mine?

- Noi? Greşiţi!

- Cum adică, greşesc? Mă întrebaţi un sfert de oră ce culoare are părul ei în timp ce aveţi datele ei de identificare pe formularul din calculator! Vă rog să vă sunaţi colegii şi să-mi daţi răspunsul acum!

- Nu sun!

- Vă rog să sunaţi!

- Nu sun!

- Vreau să ştiu de ce vă bateţi joc de mine? Mi se spune că voi primi răspunsul pe e-mail şi nu am primit nimic, mi se spune să vin vineri şi am venit de pomană şi mai vă şi jucaţi cu mine de-a culoarea părului. Vreau să fac o reclamaţie. Daţi-mi o coală de hârtie!

Scriu reclamaţia, îi cer un număr de înregistrare şi mi se precizează:

- Veţi primi răspunsul într-o lună, cât e termenul legal. Vă rog să-mi lăsaţi un număr de telefon la care să vă putem contacta.

- Nu vă dau nici un număr. Sunt convins că îl aveţi în calculator în fişa mea.

Tipa se uită câteva clipe la ecran şi recunoaşte că au numărul.

Răspunsul a venit cu câteva zile înainte de împlinirea termenului şi mi se preciza foarte clar că respectivul card (care, repet, mai fusese odată închis în 2005) este închis, anulat şi încheiat. Am hârtia cu semnătura şi ştampila reprezentantului legal al băncii.

Credeţi că totul s-a terminat aici? Aiurea în tramvai! Ieri seară găsesc un plic cu antetul băncii ăsteia pe el. Îl deschid cu nerăbdarea dată de intuirea unei surprize. Şi era o surpriză! În plic este extrasul meu de cont pe luna octombrie 2010 cu rulajul şi suma minimă de plată. Dar bomboana de pe tort este bonusul de vreo şase lei de care beneficiez pentru utilizarea cardului!

Să auzim de bine!

Pocnitoarea surpriză (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Grupul nostru este constituit din persoane deschise la minte, cu o viziune largă şi altruistă asupra lumii, oameni care înţeleg să respecte caracterul festiv al Sărbătorilor de iarnă ad literam. În fond, este vorba şi de mesajul pe care îl transmitem generaţiilor viitoare, nu? Iar pocnitoarea este un accesoriu de nelipsit, dacă ne gândim doar la impulsul energetic aproape instantaneu pe care îl primeşti la auzul unei explozii surpriză…

Caracterul altruist de care vă pomeneam ne ajută să nu iertăm pe nimeni de mici surprize de iarnă, ca să folosesc un eufemism. Nu au fost necesare zile de spitalizare pentru nici una din părţi, dar în urma acţiunilor noastre interlocutorilor li s-au dezvoltat abilităţi deosebite în detectarea acestor surprize…

Dacă până acum, acţiunile noastre au avut un caracter ambulatoriu, ca să zic aşa, acum am intrat într-o nouă etapă şi ne gândim la extinderea lor şi într-o manieră statică, la nivel local. Două probleme ne-au frământat câteva zile: prima, să le instalăm în grupul sanitar al fetelor sau al băieţilor şi a doua, să le instalăm în cabine, sub bazine sau la uşa de intrare în grupul sanitar. Fiindcă votul lui Mihăiţă a atârnat greu în luarea deciziei (greutatea netto a numitului reprezintă cam 2,5 greutăţi maxime autorizate pentru o persoană în cabinele de lift…) a rămas stabilit ca să montăm o pocnitoare la uşa de intrare în grupul sanitar al băieţilor. În fond, despre băieţi se spune că sunt sexul tare…

Aşteptăm să iasă ultimii supravieţuitori din cabine şi cu mari eforturi reuşim să legăm o pocnitoare cu un capăt de primul robinet al lavoarului, iar cel de-al doilea de clanţa uşii, astfel aşezată încât să pocnească la deschiderea uşii. După care intrăm în sălile de curs cu satisfacţia lucrului bine făcut înscrisă pe faţă. Fapta era astfel plănuită încât explozia să se producă în pauza următoare, la intrarea primului civil neştiutor.

Numai că Moş Crăciun a avut alte planuri… care au făcut ca, în timpul cursului dintr-o sală vecină, un profesor să considere că trebuie să se spele pe mâini. Asta a fost presupunerea noastră pentru că ne e greu să credem că omul s-a dus acolo ca să verifice pe pielea lui existenţa pocnitorilor prinse de clanţă… Mânat de instinctele lui primare, omul s-a îndreptat spre grupul sanitar şi a dat buzna pe uşă…

BUUUM! au răsunat holurile şi sălile de curs până hăt, departe, în sala de informatică.

Ce este curios este faptul că respectivul, după ce s-a ridicat de jos, a venit cu urechile vâjâind direct la noi, deşi stăteam cuminţi în bănci, fiind ochi şi urechi la expunerea de la tablă. De unde putem lesne deduce că în momente de şoc puternic, simţurile oamenilor capătă valenţe neobişnuite…

Să auzim de bine!

Jucăriile de Crăciun

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarna a venit mai repede acest an. Şi nu a stat mult pe gânduri ca să-şi intre în drepturi depline. Zăpada bogată troieneşte trotuarele şi străzile. Oamenii merg la pas, gâfâind şi călcând cu grijă prin zăpada groasă, iar maşinile pufăie şi mârâie în timp ce roţile le patinează de zor. Ici şi colo unii cetăţeni mai gospodari, au început să iasă deja cu lopeţile cele mari şi late la făcutul pârtiilor, dar va mai trece timp până se va circula normal.
Fulgi mari şi grei se aştern pe noi în timp ce ne îndreptăm cu greu spre casă. Am fost la un magazin de jucării şi articole pentru copii pentru că nu este departe momentul Crăciunului, dar părinţii mei sunt dezamăgiţi că, în afara câtorva hăinuţe noi, nu au reuşit să-mi cumpere nicio jucărie nouă.
- Copile, îmi explică tata mângâindu-mă pe creştet cu palma lui mare şi aspră, nu ar trebui să fii supărat că nu am găsit nimic să-i punem Moşului în sac. Poate că la anul va fi mai bine... continuă el privind-o pe mama cu un subînţeles pe care nu l-am priceput atunci.
Dau din cap a aprobare adâncă. Sigur, aşa este, încerc eu să mă consolez scuturându-mi fulgii care, acum mi se par duşmănoşi. Ştiu că nu mă minte, dar totuşi, sunt un copil, toţi prietenii mei se vor lăuda cu ce au primit, iar eu ce le voi arăta? Dar supărarea îmi trece repede. Iarna, copiii nu se pot supăra pe taţii lor. Este o problemă care îl priveşte pe toţi, iar dacă tata nu e supărat, atunci eu de ce aş fi? mă întreb eu gândindu-mă deja la derdeluşul pe care mă voi da mâine cu ceilalţi copii.
Ajungem acasă cu hainele albe şi picioarele ude şi obosite după atâta mers prin troiene. Ne dezbrăcăm în hol scuturându-ne şi tata îmi spune:
- Copile, mergi tu şi aprinde lumina în sufragerie până îmi scot eu galoşii.
Nu trebuie să-mi spună de două ori ca să mă îndrept spre sufragerie. Bag mâna după uşă, dau de întrerupător şi aprind lumina. Becuri mari, de 100 de Watt pe care noi nu le foloseam în mod obişnuit inundă încăperea şi sufletul meu cu lumina lor. Pentru că, pe podeaua camerei mari, de peste douăzeci şi cinci de metri pătraţi, ocolind masa din centru la o oarecare distanţă, văd ceva ce ochii mei nu pot crede: macheta unui tren cât se poate de real aşteaptă semnalul de plecare pe o şină de tren din cea mai adevărată, ocolind masa. Beteala care atârnă strălucind pe bradul uriaş din colţul camerei nu reuşeşte să-mi atragă privirile.
Rămân în uşă mut de uimire, incapabil de a mă apropia sau de a face un gest. Simt în spatele meu prezenţa părinţilor, dar tot nu mă pot mişca sau spune vreo vorbă.
- Ei, se miră tata cu glas prefăcut, ce spui, mamă, a venit Moş Crăciun pe aici tocmai când eram noi plecaţi la magazin! Formidabil ce surpriză ne-a făcut!
- Daaa, răspunde mama cu respiraţia întretăiată de emoţie, deşi cred că ea mai văzuse minunea.
- E pentru mine? reuşesc eu să spun cu voce stinsă şi cu ochii când la tren, când la tata.
- Da, cred că da, răspunde tata zâmbind. Se pare că ai fost cuminte anul acesta… Hai, du-te şi vezi cum funcţionează!
Mă apropii încet de şine şi mă aşez în genunchi. Totul pare cât se poate de real. O locomotivă cu aburi făcută la scară, vopsită verde închis, cu roţi roşii şi biele vopsite cu alb, cu coş şi tender având în urma ei un vagon de poştă copiat cât mai fidel după unul real şi un vagon de pasageri. Până şi plăcuţa cu ruta trenului este prinsă pe laterala vagonului, Bucureşti–Cluj scrie pe ea, cu scaune şi lumini la interior. Garnitura se află într-o gară cu sală de aşteptare şi turn de control. Pe cea de-a doua linie din faţa gării este garat un automotor roşu cu scaune şi lumini la interior. Rămân mut de uimire în faţa minunăţiei. Şinele sunt prinse pe traverse din carton gros, aşezat echidistant şi vopsite aidoma traverselor reale din lemn. Tata se apleacă şi pune în coşul locomotivei o bucată de sugativă aprinsă. Aceasta începe să fumege molcom, iar pe coş ies nori de fum aşa cum am văzut la locomotivele din gară. Tata se apleacă şi stabileşte contactul electric. Cu un bâzâit puternic locomotiva se pune în mişcare trăgând vagonul după ea.
- Ah! nu-mi pot stăpâni un strigăt de uimire şi mă uit la mama.
Ea a rămas cu ochii înlăcrimaţi şi cu mâinile împreunate a rugăciune uimită de minunea ieşită din mâinile tatei. Trenul începe să alerge pe şine în jurul mesei scoţând fum pe coş şi hurducăind vagonul. Tata mai umblă la un comutator şi porneşte bâzâind automotorul cel roşu. În faţa ochilor nu mai văd altceva decât săgeţile luminoase care aleargă pe şine. Nu pot face nicio mişcare, doar mă uit când la unul, când la altul. Minunea este reală, palpabilă şi funcţionează. Nu este un set de asamblat cumpărat din comerţ. Este un lucru făcut piesă cu piesă de mâna lui. Mă întorc spre tata cu ochi rugători şi înlăcrimaţi de la fumul iute emanat de sugativă şi îs spun cu glasul stins.
- Îl poţi opri puţin?
Îmi este frică să o fac eu ca, nu cumva, minunea să se destrame. Mama este în continuare amuţită de cele văzute, iar tata o priveşte cu o privire care ar vrea să spună:
- Ai văzut, mamă, ce i-am făcut eu copilului?
Tata umblă la contact şi motoarele se opresc. Întind mâna cu mare grijă şi desfac vagonul din cârligul de remorcare. Apuc apoi locomotiva, o ridic şi încep să o privesc mai atent. Vopseaua încă puţin lipicioasă îi trădează noutatea. Totul este reprodus la scară aidoma unei locomotive reale. Roţile au spiţe şi bandaje de rulare, de ele sunt prinse biele care se mişcă împreună cu pistoanele din cei doi cilindri. În faţă are un grătar vopsit roşu, făcut din tablă decupată. Până şi niturile cazanului făcut din tablă roluită sunt reproduse. În vagon sunt montate scaune formând un culoar median, iar de tavanul vagonului sunt prinse două beculeţe mici cât două steluţe de pe cer. Şinele sunt făcute din tablă subţire de aluminiu îndoită pe lung după o sârmă centrală, ceea ce le permite unirea cu joante, iar roţile ţăcănesc trecând peste ele la fel ca în realitate. Motoraşele electrice din locomotivă şi automotor sunt vopsite cu bleu şi sunt făcute tot de mâna lui. Nu am încă noţiunea muncii sau a timpului, dar îmi dau seama că a lucrat enorm la ele. Nu găsesc cuvinte de mulţumire şi singurul lucru pe care îl pot face este să izbucnesc în plâns acolo, stând în genunchi în faţa şinelor albe şi lucioase.
Atunci, ca şi acum, sunt ferm convins că am fost singurul copil din lume care a ţinut în mână o asemenea jucărie. A fost una din minunile cu care m-a binecuvântat Dumnezeu prin mâinile tatei.
Să auzim de bine!

Crăciun fericit!

Dragii mei!

Şi când scriu "dragii mei" mă gândesc nu numai la dragii mei colegi de blogăreală Val(ul), Dosarele Pix Revealed, EstNordEst, Mihai Păun, Mielu pe baricade, QED sau Pumpkin Pie, Babilon sau Blogul unui Motrean, Adunate de la sate sau D'ale Lu' Cosmin şi toţi ceilalţi pe care, din cauza mulţimii lor nu îi mai pot enumera, dar şi la toţi cititorii acestui blog, fie ei din Brazilia sau Insulele Faroe, din Africa de Sud sau Japonia, din Statele Unite sau din Kyrgystan, fie ei de oriunde din lumea asta largă, vreau să vă doresc un Crăciun fericit!

Să vă fie familiile sănătoase şi copiii luminaţi, să aveţi dragoste în suflet şi pace în casă, să nu ştiţi ce înseamnă ura şi minciuna, iar Dumnezeu să vă ocrotească cu mila lui!

Să vă fie sufletul bucuros pentru că aveţi parte de această mare minune de la Dumnezeu care se numeşte viaţă! Să o trăiţi din plin, să vă bucuraţi de ea şi să vă faceţi numai amintiri frumoase!

De Ignat

Vă povesteam într-una din postările mele mai vechi despre Măruţă, bunul meu coleg. Om aflat la vârsta a treia, dar cu un suflet de aur, este aproape imposibil să nu te împrieteneşti cu el. Nici eu nu am rezistat tentaţiei. Aşa că, după câteva escapade făcute împreună cu familiile, care vă vor fi povestite cu altă ocazie, ne-am decis ca doi bărbaţi maturi ce suntem, să creştem un porc. Să creştem un porc este un eufemism clar dacă ne gândim doar la faptul că eu locuiesc la bloc, iar el la casă cu curte. Generos cum mă ştiţi, am acceptat ca purcelul să-şi ducă vremelnicul trai în curtea lui Măruţă, cu atât mai mult cu cât omul are o curte dotată cu toate cele trebuincioase şi mă refer aici în special la domiciliul godacului, domiciliu cunoscut îndeobşte sub numele de coteţ.

Odată hotărârea luată ne-am suit în maşină şi am luat drumul Călugărenilor la cunoscutul târg de porci. Nu a trebuit să căutăm mult până am găsit un godăcel la vreo 40 de kilograme, tocmai bun după părerea noastră. L-am adus acasă, adică la Măruţă, l-am instalat şi am început să aşteptăm să crească mare şi frumos. Aici cred ca e moral să fac precizarea că toată lumea a fost de părere că eu am dus tot greul. Ia gândiţi-vă puţin: pe de o parte Măruţă care îi fierbea lăturile zilnice, îi spăla coteţul, îi făcea curat, chema şi plătea doctorul, îl scărpina toată ziulica pe burtă şi pe spinare ca să aibă o dezvoltare psihică armonioasă şi îl scotea zilnic la plimbare ca să aibă muşchi viguroşi, iar pe de altă parte eu, care treceam săptămânal pe acolo ca să-i duc câte un sac cu resturi de pâine. Ei, cum vi se pare? N-am avut dreptate?

Cu toate acestea, am continuat pentru că nu sunt omul care să strice o pretenie pentru câteva fleacuri.... Cu mare bucurie observam cum se materializau roadele muncii noastre în şuncile tot mai vizibile ale godacului. Care a devenit purcel, apoi porc, iar la urmă ditamai râtanul de vreo 120 de kilograme. Mai mult, se pare că şi momentul ales de noi pentru cumpărare a fost cel mai potrivit, pentru că Rex, acesta fiind numele cu care botezasem purcelul, să ajungă la gabaritul optim tocmai în apropierea Ignatului. Am zis cu mare bucurie pentru că procesul observaţiei se derula de fiecare dată în timp ce şedeam la masa amenajată în curte, masă pe care se afla de fiecare dată un clondir de o litră cu ţuică de prune curată şi ceva mizilic pus de tanti Melania, soţia bunului meu coleg şi partener. Devoram mica gustare şi uscam clondirul cu ochii strălucind la gândul plăcerilor culinare care ne aşteptau de pe urma decesului prematur al bietului animal. Iată că se apropie Ignatul şi Măruţă îmi pune o întrebare nemiloasă: cine va tăia porcul numit Rex? Sunt un tip dur şi călit, dar duritatea mea se rezumă la a consuma produse din porc, nicidecum la a tăia un porc. Aşa că mă decid să procedez ca un adevărat bărbat spunându-i că ar face bine să îl taie el, dacă tot l-a scărpinat un an pe burtă. Milos din fire, bunul Măruţă refuză chiar cu riscul de a ţine porcul până va muri el înaintea animalului. Ca să nu las omul de izbelişte la greu îi sugerez să întrebe prin vecini şi, minune, găseşte un vecin dispus la asemenea practici.

Hotărâm ca la ceremonia de tăiere, care va avea loc de Ignat, să participăm cu familiile în plen. Eu nu am decât un cumnat şi o cumnată în dotare, ceea ce face să ne prezentăm (cu copiii aferenţi) în număr de doisprezece persoane. Măruţă nu are decât doi copii căsătoriţi, ceea ce face ca familia lui să se prezinte cu un număr de nouă membri. Decidem că nu e etic să-l privăm pe bunul vecin tăietor de porci de a se bucura de acele momente împreună cu iubita lui familie, aşa că şi acesta mai vine însoţit de zece membri. Dacă tragem linie şi adunăm ne iese un total de treizeci şi unu de persoane, număr ce începe să ridice probleme de cazare. S-ar putea ca un cort să fie binevenit... Dar atmosfera e prea veselă ca să ne gândim la fleacuri, aşa că purcedem la treabă. Măruţă, ca un adevărat proprietar de porci, se îngrijise din toamnă să scoată din bolta de viţă pe care o are în curte cam două vedre de vin roşu şi parfumat, pe care acum le pune la bătaie.

Procedura tăierii decurge normal, la fel şi cea a afumării şi curăţării. Totul într-o atmosferă de bună dispoziţie susţinută din plin de vinul cel roşu… Pe măsură ce trece timpul suntem tot mai apropiaţi, ne simţim tot mai pregnant ca fiind parte a unei familii unice. Râdem, glumim, se fac bancuri şi tot felul de glume vii până când tot procesul este finalizat. Tanti Melania, ajutată de celelalte soţii care umplu curtea se apucă să pregătească pomana porcului. Fripturile încep să fumege, jumările sfârâie de zor, slănina se topeşte prin diferite tigăi. Fiecare mănâncă cu spor friptane şi arii întregi de şorici. Am mâncat o porţie cât talpa lui Yeti? Nicio problemă, mai cerem una. Pe măsură ce burţile se umflă, pâinea se termină rapid şi este nevoie de un nou transport. Evident, mai multă pâine implică mai multe friptane, mai mult şorici, mai mult vin. Pentru că ţuica o terminasem demult... Nu se mai uită nimeni la ceas până începem să simţim că ni se fac ochii mici şi în genunchi simţim o oarecare moliciune. În fond, dacă stăm să ne gândim, nu e uşor lucru să priveşti cum e tăiat şi preparat un ditamai porcul… Copiii devin ceva mai agitaţi şi asta le impune părinţilor legali începerea acţiunilor de întoarcere acasă. Măruţă şi tanti Melania ne solicită să aşteptăm în mod civilizat, la fel ca atunci când se distribuie ajutoarele primite de la Uniunea Europeană. Primii părăsesc incinta membrii familiei vecinului tăietor de porci. Apoi, părăsesc zona masacrului copiii lui Măruţă. Rămânem noi, titularii, proprietarii prosperi de porc, oamenii harnici şi grijulii care au crescut un an întreg un porc pentru a se bucura luni de zile după Ignat de savoarea cărnii de porc crescut cu mijloace proprii. Ne fâţâim prin faţa bucătăriei bătând din picioare de frig. Într-un târziu, apare Măruţă în uşa bucătăriei unde se procesase tranşarea şi ne dă fiecăruia câte un pacheţel de maximum un kilogram cu carne din Rex, porcul nostru. Omul vede privirile noastre nedumerite şi completează cu o faţă lungă:

- Atât a rămas! Am împărţit egal la toţi. Mai este nişte slănină. Măruntaiele le oprim noi pentru caltaboşi şi drob din care o să vă dăm şi vouă, capul şi picioarele le luaţi voi pentru ciorbă şi piftie. Altceva nu mai este nimic! Am mâncat toată carnea de pe el! Dumnezeule milostiv!

O, brad frumos!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Voi începe cu un anunţ destul de delicat pentru un bărbat la vârsta şi poziţia mea: sunt însărcinat!. Gata, am spus-o! Momentul dificil a trecut. Ca să fiu mai precis, directorul meu m-a însărcinat. M-a însărcinat să caut şi să achiziţionez un brad pentru serbarea de Crăciun pe care o vom organiza cu mijloacele din dotare în firma noastră.

Conştiincios cum mă cunoaşteţi, am purces de a doua zi la acţiune. Prima ţintă mi-am fixat-o chiar piaţa din apropierea locuinţei. Mă înarmez cu un ghem mare de sfoară, cu o folie de plastic suficient de mare ca să acopăr pista doi a aeroportului Băneasa şi mă arunc în vârtejul aventurii. Intru în piaţă şi încep să caut brazi cu acea privire ageră care mă caracterizează. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit chiar şi în faţă şi nu văd niciun zăcământ de brazi. Dar văd un vânzător cu o frumuseţe de cartofi albi. Mă fixez la tarabă şi cumpăr cinci kilograme, după care îmi continui periplul. Cărând kilogramele de cartofi după mine trec pe lângă o tarabă cu nişte ardei kapia o minune, nu alta! Îmi zic că nu e o crimă dacă cumpăr două kilograme pentru că bani încă mai am şi pentru brad. Aşa că le cumpăr.

Marcat de o uşoară transpiraţie, plec mai departe. Văd în zare un depozit generos de brazi. Bucuros, măresc pasul, dar îmi sună telefonul. E soţia.

- Ce faci, unde eşti? mă întreabă ea neliniştită de zgomotul ambiental.

- Umblu. Sunt în piaţă, am venit să caut un brad pentru firmă şi, dacă tot sunt aici am cumpărat şi cinci kilograme de cartofi albi şi două de kapia.

- Excelent! mă încurajează ea. Bănuiesc că eşti cu maşina...

- Da, îi răspund cu sinceritatea mea specifică.

- Perfect! Atunci, poate iei şi vreo douăzeci de verze. Dar vezi să nu fie stufoase, poate găseşti unele mai îndesate...

- În regulă, s-a marcat. Fructe avem? Portocale alea, alea?

- Nţ. Bine că ai amintit. Poate iei şi din alea câte două kile.

- În regulă. Te sun când termin.

Şi fac o schimbare de direcţie de treizeci şi şapte de grade spre dreapta pentru a mă îndrepta spre stivele de varză. Cu o amabilitate care mă uimeşte, vânzătorul îmi pune la dispoziţie şi un sac pentru verzele cumpărate, probabil dintr-un sentiment de milă specific sărbătorilor de iarnă...

Mă strecor tot mai greu prin puhoaiele dezlănţuite de cumpărători, ţinând într-o mână sacoşa cu cartofii şi ardeii, iar cu cealaltă sacul de varză aşezat pe umăr. După mimica feţelor din jur, îmi dau sema că gâfâitul meu se aude de la peste doi metri. Ajung cu greu la stiva de brazi şi ochesc o frumuseţe de brad. Negustorul mă vede şi mă abordează într-o manieră brutală:

- Ce vreţi?

- Ce să vreau? Un brad!

- Zău? Când?

- Cum când? Acum!

- Hai că sunteţi tare! Cu kilele astea în braţe...

- O, nu, mai am de cumpărat şi nişte portocale şi nişte mere.

- Să fiţi sănătos! îmi urează bravul om şi îmi întoarce spatele.

- Stai puţin! strig eu după el.

- Două sute de mii, îmi răspunde omul peste umăr.

- Ce, două sute de mii? Bradul?

- Nţ. Atât vă costă ca să vi-l duc la maşină.

Nu sunt banii mei şi chiar dacă ar fi tot nu i-aş da doar pentru atâta lucru, drept pentru care mă urnesc spre maşină, ajung lac de apă şi basculez. La fix ca să răspund la telefon. E tot soţia.

- Mai eşti în piaţă?

- Aproape, oarecum, tocmai am descărcat un transport.

- Uite, m-a sunat mama ta că te roagă şă îi cumperi şi ei câte ceva.

Şi îmi dictează o listă de vreo douăzeci de produse. Mă reped din nou în piaţă, atac magazinele vinovate de a avea respectivele produse din listă, prilej cu care observ că am mai umplut două sacoşe cât toate zilele. Ajung din nou la maşină, de data asta mult mai descheiat la haină, basculez încărcătura şi revin în piaţă. Pe drum văd că ceasul îmi indică deja faptul că au trecut două ore de când am făcut pasul decisiv. Afară a început să se întunece uşor. Ajung la Stăpânul Brazilor şi îl abordez:

- Am venit!

Omul se uită abulic la mine preţ de câteva secunde, după care simte nevoia să spună o vorbă frumoasă:

- Bravo! şi dă să se întoarcă la clienţii lui.

- Am venit după brad. Unde e?

Văd că insul procesează destul de rapid pentru că îi trebuie doar şapte secunde ca să-mi răspundă:

- Aaa, bradul! Nu mai e, l-am dat.

Renunţ la o discuţie în contradictoriu pentru că îmi asum tacit vina de a nu-l fi rugat să-l păstreze. Aşa că încep să caut un altul. După încă douăzeci de minute, dau de unul asemănător cu primul.

- Gata, am găsit! Pe ăsta îl vreau!

Omul începe să înfăşoare bradul în sfoară, semn al unui înalt spirit comercial, iar eu scot portmoneul. Îl deschid, mă uit şi îl închid la loc. În el îmi mai rămăsese doar o bancnotă de cinci lei care, cu siguranţă era mai puţin decât costul bradului.

- Nu, nu îmi place, lasă, are o creangă îndoită, îi spun vânzătorului şi plec.

În fond, şi mâine mai e o zi o aud pe Scarlett O’Hara grăind din paginile romanului.

Să auzim de bine!

O faptă bună pe zi (2)

Nu a trecut atât de mult timp de când am publicat prima postare privind obiceiul meu de a face fapte bune zilnice. Nici prin gând nu mi-a trecut că un subiect aparent banal îmi va deschide atât de multe întrbări. Pentru cine e bună fapta: pentru binefăcător sau pentru beneficiar, ce defineşte noţiunea de faptă bună, când e momentul să faci o faptă bună şi multe altele la care, recunosc, până acum nu mă gândeam. Pur şi simplu făceam fapta şi treceam mai departe. Dar iată că, din nou viaţa bate blogul şi în rândurile de mai jos vă voi ilustra alte două fapte pe care eu le-am considerat ca fiind bune.

Prima a avut loc într-un magazin Billa. Deja am ajutat o bătrână să cântărească o varză la acel cântar minunat care emite şi un bon cu greutatea şi preţul aferent, precum şi un bătrân care avea aceeaşi problemă. Acum mă aflu cu soţia într-o raită cu scopul aprovizionării pentru sărbătorile ce se apropie. Ne oprim la diferite rafturi, ne uităm şi cumpărăm sau doar ne uităm şi, uite aşa, încet, încet, înaintăm prin afluxul crescut de cumpărători. La un moment dat, soţia se opreşte la o gondolă cu dulciuri, iar eu îmi continui drumul spre gondola cu diferite sortimente de făină. Ochesc fără milă câteva pungi de făină pentru pâine, le pun în căruţ şi, tocmai când întorceam ca să efectuez o schimbare de direcţie, aud în spatele meu ceva ce semăna a suspinul unei femei. Nu sunt omul să trec nepăsător pe lângă o femeie care suspină, aşa că mă întorc şi dau cu ochii de o doamnă, după faţă, după port. Îmi surprinde privirea mea întrebătoare, aşa că îmi permit să o întreb:

- S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cu ceva?

Femeia mai suspină odată şi, uitându-se spre capătul superior al raftului, îmi mărturiseşte:

- Daaa, raftul e prea sus şi nu ajung.

- Am înţeles. Cu ce vă pot ajuta?

- Aş vrea nişte făină şi nu ajung, iar soţul meu e în alt raion la magazinului.

- Nici o problemă, îi răspund eu amuzat de atâta îngrijorare inutilă.

Întind mâna, apuc o pungă de făină şi i-o dau.

- Patru, îmi precizează doamna, patru pungi vreau.

- Sigur, patru vă dau, şi mai apuc trei pungi din raft şi i le dau.

Doamna le ia în braţe, se întoarce şi pleacă. O urmăresc preţ de câteva secunde şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în sinea mea că am făcut o faptă bună şi am scăpat neînjurat.

A doua faptă bună o constituie chiar rândurile ce urmează. Mă aflu în autobuzul 126 care tocamai a oprit în staţia după care urmează să facă stânga, pe bulevard, spre Piaţa Romană. Este ora 07.50 şi autobuzul e gol, aşa că îmi permit să stau pe un scaun la geam şi să privesc oraşul. În paralel cu autobuzul opreşte un taxi al firmei Cobălcescu. Aşa cum stăm şi aşteptăm ca stopul să se schimbe în verde, îl văd pe şofer cum scoate un bilet de loto şi începe să-l citească. La un moment dat, probabil nefiind convins de ceea ce vede, îşi pune o pereche de ochelari. Termină de citit şi începe să-l împăturească foarte mărunt, apoi să-l rupă în mici bucăţi. Îl urmăresc cu mare atenţie pentru că am o presimţire sumbră.

Şi omul nostru nu se dezminte. Cu mâna stângă deschide geamul cam de două laturi de palmă, trece ghemotocul de hârtie din mâna dreaptă în cea stângă şi fără nicio remuşcare aruncă cocoloşul de hârtie în stradă. Maşina este marca Skoda şi are numărul B 30 FTV. Acum, chiar sunt sigur că am făcut o faptă bună publicând aceste rânduri...

Să auzim de bine!

Martirajul limbii române

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am o bucurie deosebită când dau de un iubitor de limba română. Iar când aceste se numeşte Andrei Pleşu, atunci bucuria se transformă în satisfacţie. Cu atât mai mult cu cât nici eu, la rândul meu, nu am pierdut niciun prilej de a scrie pe blog despre batjocura la care este supsă limba română, iar nimeni nu ia nicio atitudine.

Ia să vedem ce ne spune Andrei Pleşu:

“Cu mai bine de trei ani în urmă am scris textul de mai jos. Ca de obicei, fără nici un efect. Îl reiau, pentru că e din ce în ce mai actual. Şi o fac, ca de obicei, fără iluzii.

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir. Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime. Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat? Uneori – deformare profesională – îmi spun că numai limba română, cu micul ei tezaur de împliniri intraductibile, merită încă o posteritate. Dar e limpede, pe de altă parte, că ea n-a fost niciodată mai batjocorită ca acum. Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. Viaţa cetăţii a devenit o baie de vulgaritate. Sîntem în ochiul unui vîrtej toxic, al unei tornade, care riscă să ne desfigureze.

Cu puţin timp înainte să moară, Socrate îi spunea prietenului său Criton: „...reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“ (Phaidon, 115, e). A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele. Exigenţa unei bune utilizări a limbii se adresează mai ales oamenilor şi instituţiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa în toate variantele ei, şcoala pe toate nivelele ei, scriitorii şi politicienii. Acestea sînt „mediile“ creatoare de modele. Din această zonă se aşteaptă criterii valide pentru constituirea unui stil de viaţă şi de convieţuire pe măsura demnităţii umane. Parlamentarul care ţine un discurs nu are doar a transmite un mesaj politic, nu are doar a contracara opinia unui adversar: el livrează auditoriului său un mod de a fi, un anumit design comportamental, un sentiment global al ordinii publice şi al valorilor. „Ce-ai face în primul şi în primul rînd, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sînt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“. Aşadar, de vreme ce ordinea comunitară depinde în asemenea măsură de corectitudinea limbajului înseamnă că prima îndatorire a unei guvernări adevărate este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi că cine se foloseşte de cuvinte, cine scrie şi vorbeşte în văzul lumii umblă la ţesătura cea mai intimă a naţiunii şi a statului. A vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi estet. Admit că e o povară uriaşă. Nu poţi fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poţi pretinde respect şi legitimitate cînd raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sînt cele ale unui violator în recidivă.”

(apărut în Dilema veche, nr. 171, 19 mai 2007)

Să auzim de bine!

Pocnitoarea surpriză (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Faptul că este frig sub zero grade sau că afară ninge din belşug nu este un motiv ca să stăm în casă. În fond, dacă nu vom umbla acum, la tinereţe, când o vom face? Când vom fi în cărucioare? Măcar de ar fi cu motor electric…

Aşa că procedăm în consecinţă. Ne îmbrăcăm cum se cuvine şi pornim năvalnic spre domiciliul legal al vreunui prieten. Ca să nu se supere vreunul, facem gestul prin rotaţie, în sensul că nu atacăm două zile la rând aceeaşi persoană. Nu din motive etice, ci doar pentru a-i da posibilitatea de a-şi reface forţele pentru următoarea invazie.

Ajunşi acolo, sunăm sau ciocănim la modul cel mai civilizat şi, odată deschisă uşa, salutăm şi ne infiltrăm în teritoriul inamic însoţindu-ne acţiunea de văicăreli semnificative referitoare la frigul sau vremea rea de afară, urmând un dialog cam de forma următoare:

- Săr’mâna, noi suntem. Eram şi noi, în drum… spre căşile noastre… Costel e acasă?

- Da, poftiţi, intraţi, nu staţi în frig. Costeleee, hai că ţi-au venit prietenii. Vă rog, luaţi loc, un moment şi vine şi aiuritul ăsta. S-a închis în baie ca să developeze nişte poze. Costeleee, hai odată!

- Vai, mulţumim, nu trebuia să îl deranjaţi. Ştiţi, eram în trecere, afară e un ger de crapă pietrele şi ne-am gândit că…

- Hai, hai, nu vă mai scuzaţi, parcă eu nu văd? Hai, intraţi, vă dezbrăcaţi repede şi eu vă pun o mică gustărică!

- Vai, mulţumim, dar nu trebuia să vă deranjaţi, lăsaţi… şi nişte castravecior acri să puneţi, dacă tot v-aţi deranjat… şi o vişinată… mică… mai bine două…

Gazda, primitoare în cele mai multe cazuri (nici noi nu suntem fraieri şi facem o selecţie anterioară a lor…) înţelege destul de repede aluziile noastre subţiri şi pune rapid de un ceai cu rom, o ciocolată sau un lapte cald şi niscai sendviciuri consistente. Pentru ca antrenul să fie complet şi relaxarea eficientă, nu ne dăm în lături ca să solicităm vizionarea ultimelor noutăţi în materie de cinefilie sau muzică. Încet, încet, se face ora unsprezece din noapte şi, băieţi subţiri cum suntem, plecăm spre casele noastre pentru a fi odihniţi în vederea serii următoare.

Practicăm exerciţiul acesta de ceva timp şi am ajuns să-l stăpânim aproape le perfecţie. Ştim orele de venire sau de ieşire ale potenţialelor victime, neamurile existente în casă al o anume oră, dacă şi ce murături a pus în toamnă, chiar şi dacă e la zi cu plata întreţinerii.

Aşa şi azi, când este rândul lui Dănuţ să fie atacat. Ştim că este doar cu mama lui acasă, tatăl fiind plecat într-o delegaţie în Franţa, ştim că îi place salamul de Sibiu, ţuica de Piteşti şi şosetele din bumbac, ştim suprafaţa sufrageriei şi unde e poziţionat caloriferul, ştim că are cuptor cu microunde şi preparatele vor fi gata rapid, ştim că el vine întotdeauna să deschidă uşa, ştim tot. Ca să dăm puţină culoare vizitei şi să nu ne ducem cu mâna goală, pe drumul spre el cumpărăm o pocnitoare. Ajunşi la uşa lui, prindem un capăt de sfoară al pocnitorii de clanţa uşii, celălalt capăt fiind ferm ţinut de mine. Miriculică apasă viguros butonul soneriei şi aşteptăm. Pe holul din spatele uşii se aud paşi. Ne facem semne din ochi, iar eu mă fixez mai bine pe picioare. Ne întoarcem spre stânga cu unsprezece grade şi opt minute pentru o mai bună protecţie şi uşa se deschide brusc. BUUUM! face pocnitoare, sunetul exploziei reverberându-se periculos pe scara blocului.

Ce nu ştiam noi era faptul că bunica lui, venită la ei în vizită pentru câteva zile chiar în acea dimineaţă, se grăbise acum să deschidă uşa.

P.S. Femeia nu a răposat în urma deflagraţiei, dar era să-şi piardă suflul cât a alergat pe scări după noi cu un galoş în mână…

Să auzim de bine!

O petrecere de pomină

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
V-am mai povestit de grupul nostru de şoc format din Dorin, Silviu, Niţă şi subsemnatul. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, cum spune poemul, ca să mă opresc aici cu citatul. Ce ne caracterizează nu este diversitatea ocupaţională, ci orele de întâlnire. Niţă este pe post de Vasile Roaită (cel cu sirena…) şi nu mai este nimic neobişnuit să auzim că sună telefonul după orele doisprezece de noapte, pentru că omul a depus un efort deosebit ca să ne dreseze în acest sens. E ora ideală pentru el pentru că, spune el, după această oră nu mai sunt meciuri pe Ghencea, pensionari la cozi şi biciclişti pe alei, iar el tocmai îşi termină de curăţat scamele de pe covor. Aici îmi permit să fac o mică paranteză ca să-mi exprim părerea că omul a suferit probabil o frustrare puternică în fragedă pruncie legat de scamele din casă pentru că, indiferent de ora la care vorbeşti cu el şi îl întrebi ce face, el îţi răspunde că tocmai a terminat de cules o scamă.

Odată făcută adunarea, ne deplasăm în grup compact pe aleile cartierului purtând discuţii pe diverse teme, atât cât permite nivelul fiecăruia. Oricum, rezultatul este clar o îmbogăţire a cunoştinţelor în tentativele noastre de escaladare a condiţiei pe care o avem.

Este o noapte plăcută de iunie, grupul nostru a pornit în plimbarea obişnuită, discuţiile au început. Aşa cum ne fâţâim pe alei cu mâinile la spate, privirile ne sunt atrase de câteva ferestre luminate din spatele cărora se aud sunete specifice unei petreceri cu dans. Ne oprim oarecum stânjeniţi şi ascultăm înghiţind în sec. Ce se petrece acolo este de o tentaţie evidentă.

- Hai să ne întoarcem la tine, zice Niţă arătând către Dorin, şi să punem şi noi de una mică… ne cânţi un boogie la pian…

- Poate peste cadavrul meu putrezit de două luni, se burzuluieşte Dorin. Mi-aţi mâncat tot jambonul şi mi-aţi băut tot sucul de roşii! Iar vecinii… îi ştiţi şi voi: în loc să doarmă noaptea la ora două, se apucă să bată în ţevi! Se duce dracului orice mesaj artistic...

Dăm din capete a semn de solidaritate cu victima, iar Niţă oftează:

- La mine nu vă pot invita că-mi lăsaţi scame pe covor…

- Nici nu vrem, îi răspund eu cu ton, speriat la gândul calvarului ce ar fi urmat.

Rămânem tăcuţi preţ de câteva secunde, scăldaţi doar de acordurile muzicii care se revarsă pe ferestrele apartamentului.

- Hai să mergem la ăştia le petrecere! revine Dorin în forţă.

Ne uităm unii la alţii contrariaţi. Se pare că lui Dorin i-a sărit o doagă, ca să nu zicem că-i diliu.

- Cum să mergi, bre, la ei dacă nici nu-i cunoşti? intervine cu vocea lui baritonală Niţă.

- Nici nu trebuie, continuă Omul cu Idei. Luăm un cadou, ceva, acolo, o atenţie şi un buchet de flori şi…

- Omule, intervine Silviu care, până atunci tăcuse trăgându-se de barbă, ce atenţie ai vrea să le duci? Ştii tu despre ce e vorba? Poate fi nuntă, onomastică, botez, cine ştie ce motiv au găsit ăia ca să petreacă…

- Atunci luăm doar un buchet de flori, nu se lasă Dorin.

- La ora asta? Eu în cimitir nu intru ca să caut, ne atenţionează Niţă.

Dorin îşi îndreaptă privirile spre mine.

- Euuu? Nici mort nu intru în cimitir la ora asta, îi răspund arţăgos. Să intre Silviu că are barbă!

- Bre, eu nu mă las. Haideţi până la colţ, poate găsim acolo vreo florărie deschisă.

Bombănind ne luăm după individ. Ba că nu avem haine corespunzătoare, ba că suntem în sandale… Deşi, în sinea noastră, tare ne-am fi dorit o mică repriză de dans. Ajungem la colţul bulevardului şi, culmea, găsim o florărie deschisă. Cumpărăm un buchet grandios şi ne întoarcem la blocul cu pricina. Din câte se aude, petrecerea nu dă semne de ostoire. Ba, din contră… Ajungem sub ferestre, ne mai sucim odată gâtul în sus şi, trăgând aer în piept, dăm buzna pe scara blocului. În buluceala produsă de năvala trupurilor, mă trezesc cu buchetul în mână. Ajungem în faţa uşii apartamentului cu pricina, iar Silviu îşi înfige hotărât degetul în butonul soneriei. Nu mai e cale de întors… DING, DONG, DING, DONG, DING… sună soneria în disperare. După câteva momente se deschide uşa, muzica izbucneşte pe scările blocului, iar în uşă apare un tip în cămaşă şi cu părul vâlvoi. Ne vede, îl vedem şi, printre firele uriaşe de trandafiri, încerc o tentativă de dialog râzând ca curca’n lemne:

- He, he, bunăăă searaaa! Ştiţi, noi suntem din partea…

Nu apuc să-mi continui introducerea idioată că personajul îmi smulge buchetul din mână şi zbiară cât poate:

- Ştiu, ştiu! Bine aţi veniiiit, bine aţi veniiit! Mă bucur extraordinar! Hai, intraţi urgent că tocmai am pus pus pe masă salamul de Sibiu. Şi caşcavalul şi... dar hai, hai odată, ce staţi aici?

După care se întoarce cu spatele, lasă uşa deschisă şi îşi continuă urletele de bucurie:

- Mamăăă, ce mă bucur! Azi chiar o facem lată! Matildooo, hai şi ia florile!

Era trecut de cinci dimineaţă când ne-am părăsit amfitrionii cântând din toate puterile şi exprimându-ne cele mai calde dorinţe de revedere. Atunci a fost singura ocazie în care ne-am văzut şi ne-am întâlnit. Niciunul dintre noi nu a avut habar cine sunt ceilalţi sau de unde vin. În săptămâna următoare am încercat să regăsesc adresa cu pricina, dar fără succes. Dar a fost una din cele mai reuşite petreceri la care am participat vreodată.
Să auzim de bine!

Anunţ fotografic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Fraţilor, una şi cu una fac două! Mă dor degetele să tot butonez în fiecare zi câte un anunţ că am postat poze noi pe blogul frate.

Cei interesaţi pot şti că, începând de azi, voi posta zilnic poze făcute de mine sau de alţii, mai pricepuţi sau mai norocoşi.

Aşa că, cine vrea se uită fără să îl mai atenţionez eu. Cine nu, nu.

Să auzim de bine!

Organismul fără sânge

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Orice veţi spune, rămân la părerea mea că într-o economie sănătoasă trebuie să întâlneşti o bancă la fiecare colţ de stradă. Nu este acum momentul să intrăm în diverse terorii economice privind circulaţia banilor dar, ca să folosesc o metaforă, aceşti sunt precum sângele într-un organism: circulând alimentează organele. Un sânge proaspăt şi bogat va condiţiona existenţa unui organism sănătos.
La început timid, mai apoi cu aplomb, au început să se îndesească şi în România filialele diverselor bănci. Dacă stau să mă gândesc, numai în cartierul meu de obârşie sunt peste douăzeci de filiale, sucursale sau agenţii.
Mă aflu în sediul central al unei mari bănci. Pentru cei cu deficienţe de atenţie voi repeta: sediul central, nu filiala din Ferentari. Aşa cum aştept un consilier, privirea îmi este atrasă de un panou aflat în spatele biroului său, panou care ilustrează rezultatele întrecerii socialiste pe ramură pentru săptămâna care tocmai se încheiase. Panoul este împărţit în diferite caroiaje reprezentând fiecare câte o ţintă de atins, precum şi termenele impuse (îmi permit să fac o paranteză pentru a vă sublinia că am reuşit să redau destul de bine o idee folosind cuvinte româneşti şi nu targhet sau dedlain). Curios din fire cum mă ştiţi, încep să-l citesc. Carduri de credit emise? Zero. Carduri de debit emise? Zero. Overdrafturi zero. Depozite la termen? Zero. Deschidere conturi curente? Zero. Credite în valută? Zero. Pe toată linia zero, nimic, nula, nada, nothing, niente, tipota (asta e pe greceşte), midhen (asta e tot pe greceşte şi înseamnă zero). Credite în lei? Unul. Câştigătoarea săptămânii este Pompilica Păpăpdie (evident, numele este fictiv) cu un contract de credit! Un contract de credit emis într-o săptămână în sediul central al unei mari bănci! Aţi prins ideea? Dacă nu, atunci haideţi să vă mai dau o mână de ajutor.
Stau la biroul din dotare, lucrez şi, în mod evident, ascult muzică grecească. Telefonul sună. Răspund nervos nu atât din cauză că mă întrerupe din muncă, ci şi pentru că tocmai ascult Magissa (Vrăjitoarea) interpretată de Haris Alexiou, o melodie şi o interpretare de excepţie. La telefon este o consilieră de la o bancă unde am avut câteva depozite până nu de mult. Zice:
- Bună ziua! Sunt Marinela Marinescu.
Zic:
- Bună ziua! Ştiu, vă apare numele pe ecranul telefonului (în mod surprinzător, femeia a înţeles despre ce vorbesc, deşi nu am spus displei).
Zice:
- Ce mai faceţi?
Zic:
-Mulţumesc, bine, muncim, capitalismul construim!
Zice:
- Ha, ha, spuneaţi ceva de un depozit nou, bla, bla.
Zic:
- Da, aşa este, nu am uitat, dar încă problema nu e rezolvată şi va mai dura ceva timp.
Zice:
- Am înţeles. Mulţumesc, vă rugăm să nu ne uitaţi. Am putea veni pe la sediul dumneavoastră ca să vă facem o prezentare?
Restul discuţiei nu mai contează. Acum aţi înţeles? Atunci haideţi să o spunem pe şleau: organismul economiei româneşti nu are sânge în el. Este în comă.
Să auzim de bine!

O faptă bună pe zi (1)

De curând am glosat pe marginea unui chestionar aflat pe blogul unei bune şi apreciate colege de blogăreală. Una dintre întrebări se referea la satisfacţia pe care ţi-o dă o faptă bună, o faptă cu care să te poţi lăuda.
Spuneam acolo că nu prea mă pot lăuda pentru simplul motiv că mă străduiesc să fac fapte bune de când mă scol până mă culc. Eu un obicei căpătat de mic şi de care nu mă pot dezbăra… Iată însă că viaţa bate blogul şi se impun oarece precizări. Rămân la părerea că să faci o faptă bună este un gest nobil şi frumos, dar problema apare la momentul clasării faptei cele bune: bună pentru cine? Pentru tine sau pentru cel asupra căruia ţi-ai revărsat bunătatea?
E seară, am parcat maşina în parcarea unui supermagazin şi, până ajunge soţia în zonă sunt tentat să fac o incursiune până la o gogoşerie vicinală. Rezist multor tentaţii cu brio, dar să nu mă testaţi cu o gogoaşă… sau cu seminţe de floare… sau cu o ciorbă de burtă… sau cu zece mici… sau cu o tocană de ciuperci… ehe, mă opresc pentru că îmi dau seama că sunt un pofticios ambulant. Ca să ajung la ţinta propusă trebuie să traversez o stradă, şi chiar purced la această faptă. Pe trecerea de pietoni, în faţa mea, merge un moş. E un moş real, oarecum gârbovit, cu mers damblagit, cu părul alb şi haine mirosind a naftalină. Îl văd că îşi bagă mâna stângă în buzunar, scoate un pachet de ţigări, îl desface cu mişcări greoaie şi aruncă ţipla pe jos.
Cum vă spuneam, nu sunt omul să ratez o faptă bună, aşa că îl ajung din doi paşi şi îi spun:
- Bună seara! Vedeţi că v-a căzut o hârtie.
Moşul opreşte, se întoarce spre mine cu o faţă întrebătoare şi atunci consider că a venit momentul să-i arăt cu degetul (deşi nu e un gest frumos) hârtia aruncată pe jos. Moşul focalizează hârtia, după care se întoarce spre mine şi începe să mă înjure. Ei, acum ce credeţi, mai port considera că am făcut o faptă bună?
Să auzim de bine!

Ana Kostenko

Dumneaei este Ana Kostenko. Şi ce face Ana Kostenko? Face bine, chiar foarte bine, dacă ne referim la imaginile pe care le veţi vedea. Pe blogul frate (Fotoblogul din Drumul Taberei) aveţi acum ocazia să vedeţi un set de 22 dintre creaţiile ei. Vă veţi uita la ele şi veţi zice "da, uite nişte fotografii frumoase!". Numai că, dragii mei, aici vine surpriza pe care va-am făcut-o pentru că, ceea ce vedeţi NU SUNT FOTOGRAFII, ele SUNT PICTURI! Da, sunt picturi minunate, făcute de mâini minunate!

Vă spun cu toată sinceritatea că, de când le-am primit, le admir fără ostoire şi nu-mi vine a crede ochilor. A o vedea pe Ana Kostenko la lucru a devenit unul din lucrurile pe care mi le-aş dori.

Laura de la Vodafone

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
„Secretele vedetelor”, „Totul despre vedete”, „În intimitatea vedetelor”, „Vedete fără secrete” şi multe asemenea emisiuni tembele se pot urmări de dimineaţa până seara pe toate posturile de televiziune (mai puţin pe posturile NAŢIONALE TVR 1 şi TVR 2 care nici măcar de Ziua Naţională nu au binevoit să transmită imagini de la festivităţi). Toate aceste emisiuni sunt nişte apologii ale nimicului, nişte lucruri făcute fără conţinut şi mesaj. Permanent vedem aceleaşi figuri, dar în ipostaze diferite, bălăcărindu-se sau etalându-şi cu nonşalanţă cele mai intime momente ale vieţii, campionii realizatorilor fiind băiatul acela cu o buză mai mare, Bancu parcă pe nume şi un altul, Capatos, dacă nu mă înşel. Trăsătura comună a acestor invitate este faptul că au ajuns vedete după ce au pozat goale în cine ştie ce reviste şi au devenit neveste de fotbalişti sau prezentatoare de televiziune. Ni se spune totul despre ele, ni se bagă pe gât cele mai penibile intimităţi cu o osârdie demnă de cauze mai bune.
În acelaşi timp, nimeni nu pomeneşte un cuvânt de bine despre oamenii reali, oamenii simpli care muncesc pentru banii lor, oameni care se scoală de dimineaţa ca să meargă la serviciu şi se întorc seara frânţi de oboseală, milioane de oameni anonimi şi harnici, modeşti şi tăcuţi, care robotesc de dimineaţă până seara fără să aibă pretenţia că sunt vedete. Nimeni nu e interesat de realizările acestora, de bucuriile sau necazurile care îi petrec, de dorinţele sau realizările lor. Nimeni nu se arată interesat nici măcar de faptul că aceştia există.
Am fost nevoit să merg la sediul Vodafone din Bd. Milea pentru rezolvarea unor probleme. Bonul primit a făcut ca să fiu repartizat unei domnişoare, Laura dacă ne luăm după numele scris pe ecuson. O tânără aflată în jurul vârstei de 22 – 24 de ani. Ei bine, dragii mei, mi-a fost dat să întâlnesc o profesionistă. Iute ca o zvârlugă, zâmbetul nu a părăsit-o nicio secundă, chiar dacă a fost întreruptă de colege care îi solicitau ajutorul. Iute în mişcări şi precisă, cu o privire sinceră, nu a uitat niciodată să-mi mulţumească după ce m-a solicitat într-o privinţă sau alta. În doi timpi şi trei mişcări mi-a rezolvat problemele fără greşeală. Calmă şi stăpână pe ea, i-am urmărit atitudinea în timp ce rezolva problemele unui client mocăit şi cârcotaş. Acelaşi comportament ireproşabil, fără intimităţi deplasate sau vorbe fără rost, acelaşi zâmbet şi vioiciune. Iată o fată care îşi face munca cu plăcere, mi-am zis eu. Iată că există şi oameni serioşi, mi-am continuat momentul de satisfacţie.
Cine e Laura? Habar n-am. Tot ce ştiu despre ea este că este una din milioanele de persoane anonime care muncesc pentru salariul lor. Mai ştiu că nu este o vedetă şi că nimeni nu a vorbit despre ea. Dar asta nu o împiedică să-şi facă munca cu profesionalism. Asemenea ei, sunt sigur că mai există aici sau aiurea şi alţi salariaţi, şi alţi anonimi pe care nu îi bagă nimeni în seamă, care nu sunt invitaţii emisiunilor de televiziune, dar care îşi fac munca aşa cum trebuie. Despre aceşti oameni şi alţii asemenea lor voi mai scrie pe blogul meu.
Această postare nu se constituie ca o reclamă pentru furnizorul de telefonie mobilă specificat şi nici pentru salariaţii acestui furnizor. Mai mult, între mine şi respectivul furnizor există o relaţie cu caracter conflictual. Este relatarea unui moment real de viaţă, petrecut cu oameni reali, nu cu vedete.
Să auzim de bine!

Intervenţia lui Mircea Miclea în 'foiletonul' “5.000 de semne ale viitorului din cotidianul Şcoala, la judecata generaţiei digitale”

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Citeam mai zilele trecute un articol scris de un redactor al ziarului "Adevărul de seară". Omul emitea câteva păreri deosebit de pertinente despre calitatea învăţământului raportată al epoca pe care o trăim. Pentru cei interesaţi, iată mai jos o intervenţie a fostului ministru al învăţământului făcută încă din 21 Mai 2008. Să-i dăm cuvântul lui Mircea Miclea.
Fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea este categoric: şcoala a pierdut monopolul asupra învăţăturii. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o desfiinţeze.
După apariţia Internet-ului şi a mediilor digitale, şcoala se confruntă cu cele mai mari oportunităţi, dar şi cu cele mai mari ameninţări din istoria ei ca instituţie socială. Niciodată nevoia de învăţare nu a fost mai mare ca acum, când şansele unui individ pe piaţa muncii, dar şi ale unei firme pe pieţele comerciale depind direct proporţional de posesia şi exploatarea unor cunoştinţe, de capacitatea de a învăţa rapid noi tehnologii şi de a înţelege caracteristicile mediului în care operează. În sectoare întregi, precum IT, industria farmaceutică, medicină, finanţe, media, diferenţa dintre muncă şi învăţare s-a estompat aproape complet: învăţarea este parte inerentă a muncii.
Pe de altă parte, învăţarea se poate face, tot mai mult, în afara şcolii. Înainte, a merge la şcoală şi a învăţa erau sintagme aproape identice. Acum ai mult mai multă informaţie pe Internet decât la şcoală, aceleaşi cursuri le poţi găsi pe sute de site-uri, iar accesul la resursele de învăţare este mult mai rapid şi mai democratic prin tehnologiile informaţiei şi comunicării decât prin intermediul şcolii. Şcoala a pierdut definitiv monopolul asupra învăţării şi, din păcate, şi prestigiul social aferent.
Ea nu mai este un tabu pe care trebuie să-l venerăm necondiţionat. Ea este o invenţie socială, o instituţie pe care societatea a creat-o la un moment dat al istoriei sale pentru a-şi realiza una dintre funcţiile esenţiale: de a învăţa noile generaţii. Învăţarea este esenţială şi necesară, pe când şcoala este doar un mijloc pentru un scop, nu un scop în sine. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o minimalizeze sau să o desfiinţeze dacă instituţia şcolară va fi o piedică în calea învăţării sau un mecanism ineficient de realizare a acesteia.
În plus, mintea „generaţiei digitale", a acelei generaţii care s-a născut şi a crescut în interacţiunea permanentă, naturală cu mediile digitale, e mult diferită de a noastră şi ea cere reinventarea şcolii. Digitalii nativi preferă conţinuturile multimedia manualelor statice, aproape exclusiv bazate pe text, accesul rapid la informaţie indiferent de regiunea geografică, resurse multiple şi alternative de învăţare, nu numai cele din biblioteca sau laboratoarele şcolii proprii, informaţii actualizate în minute sau zile, nu în ani.
Ei au grade de libertate incredibile de a decide ce să înveţe, când să înveţe, cum şi de la cine să înveţe. Judecata lor asupra şcolii sau profesorului va fi mult mai severă decât a noastră, pentru că au posibilitatea comparării acestora cu mult mai multe opţiuni de învăţare, iar din comparaţie reiese calitatea. Deocamdată, şcoala lor e construită şi organizată după mintea noastră veche, ceea ce e greşit, începe să miroasă a arheologie. Cel puţin două lucruri trebuie să facă şcoala în viitorul apropiat dacă mai vrea respect din partea digitalilor nativi.
Întâi, trebuie să-şi adapteze învăţarea la mintea generaţiei digitale. Să scape de fetişul manualului şi să recurgă mai des la conţinuturi multimedia, actualizate rapid, să încurajeze utilizarea resurselor alternative de învăţare oferite de Internet şi să certifice această învăţare. De ce trebuie să stai neapărat 12 ani în şcoală ca să termini liceul? Poate acest lucru era necesar când majoritatea învăţării se făcea în şcoală, resursele erau puţine şi accesul la ele - prohibitiv. Acum, oportunităţile de învăţare ale „generaţiei digitale" au crescut exponenţial.
Ar fi mai bine ca şcoala să definească precis care sunt competenţele pe care trebuie să le ai la terminarea liceului, precum şi o modalitate riguroasă de evaluare a acestora, iar dacă tu, în loc de 12 ani, le-ai dobândit - utilizând multiplele oportunităţi digitale de învăţare - în 10 sau în 11 ani, şcoala ţi le certifică şi socoteşte că ai terminat liceul. Inventând mecanisme de recunoaştere şi certificare a învăţării din afara şcolii, şcoala va transforma o ameninţare într-o oportunitate de dezvoltare proprie.
În al doilea rând, şcoala trebuie să-şi găsească propria nişă de piaţă, care anume îi sunt punctele tari în raport cu alte locuri în care se produce învăţarea. Ea este (cel puţin deocamdată) locul cel mai bun de antrenament al deprinderilor intelectuale. Şcoala, nu Internet-ul, te învaţă că datele trebuie prelucrate ca să ajungi la informaţie, iar informaţia trebuie analizată, evaluată şi sintetizată ca să ajungi la cunoaştere.
Datele încă nu sunt informaţie, informaţia încă nu este cunoaştere, iar cunoaşterea, fără credinţa în câteva valori, nu te face mai înţelept. Profesorul, dacă are vocaţie, îţi poate oferi, în afară de cunoaştere, o anumită trăire, o experienţă de învăţare pe care nu ţi-o poate oferi tehnologia. Şi tot şcoala îţi poate oferi un mediu adecvat unde să te întâlneşti cu colegi de generaţie, să interacţionezi cu ei şi din această interacţiune să-ţi construieşti identitatea şi să-ţi învingi fricile.
Revoluţia digitală a schimbat şi va schimba şi mai mult mintea celui care învaţă şi mediile de învăţare. Şcoala va trebui să se adapteze la noile realităţi şi să-şi valorifice punctele forte, altfel judecata generaţiei digitale va veni fără cruţare.
***
Mircea Miclea este profesor la catedra de psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, directorul Centrului de Psihologie Cognitivă Aplicată şi preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie şi al Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării din România. Între 2004 şi 2005 a fost ministrul român al Educaţiei şi Cercetării, iar din 1995 până în prezent este profesor vizitator la o serie de universităţi din afară, printre care Universitatea Birmingham, New School for Social Research din New York, Universitatea din Viena şi Universitatea Indiana.
Să auzim de bine!

Prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem un grup compact de pufoşi, cum se numesc recruţii în armată. Mai precis, un pluton. E prima zi de instrucţie după ce am ajuns în cazarmă. Deja civilia ni se pare ceva destul de îndepărtat. Nu mai suntem nişte individualităţi, ci toţi bine egalizaţi prin uniformele aspre şi incomode cu care suntem acum îmbrăcaţi. Cu bocancii lustruiţi ca vai de ei ne chinuim să constituim o oarecare aliniere, fără să ne imaginăm că peste mai puţin de o lună vom şti să ne aliniem atât de perfect, încât părem traşi cu linia...
Sub paturile metalice ne aşteaptă valizele din lemn bine încuiate cu lacăte care, ulterior s-au dovedit fără nicio utilitate. Cu capetele tunse chilug strângem din umeri ca să ne mai încălzim cefele. Unii dintre noi mai au puterea să vorbească sau să se mişte în formaţie, în timp ce caporalul se plimbă prin faţa noastră cu mâinile la spate. Nu ni s-au dat încă armele, aşa că am fost anunţaţi că azi vom face un fel de instrucţie de front. Habar nu avem ce înseamnă asta, dar gândurile ne zboară la ce e mai rău.
- Pluton, drepţi! Pluton v-aliniaţi! zbiară caporalul la noi.
Încercăm fără succes o mişcare care ne-ar aranja într-o ordine relativă, după care îi auzim iarăşi strigătele:
- Pluton, drepţi! Pluton ascultă comanda la mine!
Înţepenim în mod reflex cu ochii ţintă la insul care va fi răspunzător de destinele noastre o bună perioadă de acum încolo.
- Pluton, răspunde! Pe voi vă doare în cur de mine?
Întrebarea cade năucitoare prin formularea şi sensul ei. Nu prea suntem învăţaţi cu un asemenea limbaj şi nici cu asemenea chestionări existenţiale. Fără să ne mai gândim că nu avem voie să mişcăm în front, ne aruncăm priviri nedumerite şi speriate. Ne uităm la Costel care, părând ceva mai în vârstă ca noi, ne-ar putea fi un sfetnic bun şi observăm o uşoară mişcare a capului.
- Ne doare, să trăiţi! răspundem noi mai mult sau mai puţin la unison.
- N-am auzit! Vă doare sau nu? strigă din nou caporalul la noi.
- Ne doare, să trăiţi! zbierăm noi de data asta ca scoşi din minţi.
- Ahaaa! Deci, pe voi VĂ DOARE în cur de caporalul vostru? Culcat! cade comanda ca o seceră.
Fără să avem nicio pregătire, doar datorită violenţei comenzii, ne trântim pe burţi.
- Salt înainte! ordonă caporalul şi începem să facem ce credeam fiecare că înseamnă comanda respectivă.
- Culcat!
- Salt înainte!
- Culcat!
Şi tot aşa, comenzile lui ne-au ţinut într-o mişcare permanentă de sus-jos timp de o jumătate de zi.
În scurta pauză de după masa de prânz, stăm strâns uniţi şi comentăm:
- Costele, fi-ţi-ar capu’ să-ţi fie de râs, că ne-am luat după tine!
- De ce, bre? V-am zis io ceva?
- N-ai zis, da’ ai dat din cap ca un măgar.
- Am dat din cap că mă rodea gulerul, nătărăi ce sunteţi!
Şi tot aşa, dialogul continuă încă vreo douăzeci de minute.
A doua zi suntem aliniaţi în aceeaşi formaţie, de data asta având experienţa unei zile de instrucţie. Deja uniformele parcă nu ne mai rod aşa şi nici bocancii parcă nu mai miros de la distanţă... Îl vedem pe caporal cum se apropie de plutonul nostru şi încercăm o aliniere relativă ca un semn de bunăvoinţă faţă de Măria Sa.
- Pluton, drepţi! Pluton v-aliniaţi! Pluton ascultă comanda la mine!
Tropăind mărunt din bocancii monstruoşi reuşim o aliniere mult mai bună decât cea de ieri.
- Pluton, răspunde! Pe voi vă doare în cur de mine?
Având experienţa tragică a zilei de ieri nu mai aşteptăm încuviinţarea niciunuia dintre noi şi zbierăm la unison:
- Nu ne doare, să trăiţi! răspundem noi cu zâmbete pe faţă la gândul că, de data asta am dat răspunsul potrivit şi vom avea o zi mai liniştită.
- Deci aşaaa, pe voi NU VĂ DOARE în cur de caporalul vostru? Culcat!...
Să auzim de bine!

Ninel

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt un tip optimist şi cred că acest blog a ilustrat cu prisosinţă acest lucru. Au fost rare, foarte rare cazurile când am relatat întâmplări dramatice, iar azi va fi un asemenea caz. Am fost de părere că cei din jurul meu au şi aşa destul de multe necazuri personale ca să nu îi mai împovărez şi eu cu altele. Ce este durerea, sau suferinţa? Ce este ura sau mânia? Cum trecem prin ele sau cum ne marchează? Ce dimensiuni poate căpăta iubirea sau renunţarea? Sun întrebări pe care ni le punem toţi, în mod explicit sau implicit. Dar întâmplarea de mai jos, petrecută cu mai mult timp în urmă, o consider mai mult decât o întâmplare, o consider o pildă.
Suntem un grup bine constituit de colegi de birou. Fiecare cu obiceiurile lui, fiecare cu problemele lui. O singură trăsătură este comună: aceea de a merge, aidoma căruţaşilor, odată pe lună, în ziua de leafă, la nea Fane, patronul unui restaurant vicinal. Acolo nu ne dăm în stambă şi nici nu bem fără rost. O sticlă de bere de persoană ne este suficientă. Baza o constituie consumul cârnăciorilor olteneşti cu caşcaval şi conversaţia. Vorbim, discutăm, socializăm, indiferent de sex, orientare politică sau religioasă.
Participarea este aproape unanimă. Cu o excepţie: Ninel. Ninel este un coleg puţin mai vârstnic decât noi, blând la vorbă, bun meseriaş, bun coleg, dar care nu participă la nicio manifestare cu caracter bahic sau sărbătoresc. Îl acceptăm aşa cum este, după cum şi cum şi el ne acceptă aşa cum suntem.
Azi este zi de salariu şi, ca de obicei, îi dăm onorul lui nea Fane. Aşa cum stăm la mese aşteptând onorarea comenzilor, fiind cel mai nou din grup, mă trezesc întrebând:
- Da’ Ninel de ce nu vine cu noi niciodată?
Convivii mei se uită unii la alţii oarecum nedumeriţi, cu priviri de genul „cum, nu ştie?”. Mitică, liderul şi decanul de vârstă al grupului nostru mă sondează:
- Cum, tu nu ştii nimic despre Ninel?
Grupul urmăreşte în cea mai mare linişte dialogul nostru.
- Nu, nu ştiu, răspund eu. Ce să ştiu?
Răspunsul lui Mitică taie aerul ca o secure:
- Lui Ninel i-au murit toţi trei copiii într-un singur an. Unul după altul, continuă el sec.
Mi se pune un nod în gât. Ştiu şi simt că aici nu este vorba de o glumă proastă. Toţi mă privesc cu gravitate. Acum îmi explic eu părul lui încărunţit prematur, acum îmi explic atitudinea lui retrasă. Mă simt sfâşiat, simt o durere care, deşi nu e a mea, este mai mare decât orice altă durere încercată anterior. Am avut nevoie de zile de zbucium ca să mă obişnuiesc cu ideea. Deşi au trecut ani buni de atunci, şi acum mă trec fiori de groază doar gândindu-mă doar la vorbele lui Mitică care mi-au rezumat tragedia din viaţa lui Ninel.
De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că, pentru mine a fost o pildă. O pildă privind modul în care ne raportăm la viaţa noastră, privind modul cum trecem prin viaţă. De atunci încoace am trecut prin multe necazuri, prin multe încercări, m-au părăsit pentru totdeauna oameni dragi inimii mele, am avut parte de tot felul de suferinţe fizice sau psihice, dar de fiecare dată, atunci când eram tentat să cred că necazul meu este cel mai mare, îmi aminteam de Ninel, fostul meu coleg şi mă întrebam: oare necazul meu este cel mai mare?
Să auzim de bine!

Parabola cu şcoala

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne apropiem cu paşi mari de sfârşitul şcolii de ghizi. Suntem toţi cu creierele doldora de noţiuni, dar cu zece kilograme mai slabi.
Noţiunile în plus au apărut mulţumită orelor de curs făcute în fiecare după amiază timp de câteva luni, iar kilogramele în minus se datorează excursiilor intensive făcute săptămânal. În ritmul care a fost până acum, instructorii chiar au şanse să scoată ghizi din noi.
Plecăm în fiecare dimineaţă de sâmbătă şi ne întoarcem în seara de duminică aferentă. Ne întoarcem e un fel de a spune pentru că, mai mult venim pe tărgi morţi de oboseală, decât pe picioarele noastre. Dacă vremea rece ţine cu noi e posibil ca pe unii să îi mai poată recupera în primăvară de pe unde au rămas...
Aşa cum instructorii ne bagă în capete diferite reguli, la fel de bine au şi ei regulile lor. Una din ele (şi se pare că e cea mai importantă) este ca să ne despartă după sexe. Grupul de băieţi merge întotdeauna pe un alt traseu decât cel de fete. Până acum, regula a fost respectată şi cu seria noastră. De luni de zile băieţii se uită oftând cum fetele pleacă spre un alt traseu. Ce e poate interesant este faptul că şi fetele se uită oftând cum băieţii pleacă pe un alt traseu...
Situaţia nu trebuie privită dramatic deoarece prin acest mod de efectuare a excursiilor de sfârşit de săptămână s-a impulsionat puternic creaţia literară românească originală. S-au scris şi s-au transmis hectare de bileţele, s-au compus kilometri de strofe dintre cele mai patetice, s-au conceput cuvinte (în special adjective şi epitete) dintre cele mai ciudate. Toate doar pentru a ilustra cât mai realist sentimentele membrilor fiecăreia din tabere.
Suntem în ultima oră de curs şi, după ultimele cuvinte legate de curs, instructorul ne anunţă sumbru:
- Ştiţi cu toţii că sâmbătă urmează să facem ultima excursie a cursului, după care vine examenul teoretic şi proba practică.
- Daa, oftăm cu toţii, fără să manifestăm niciun fel de comprehensiune pentru cuvintele insului.
- În consecinţă, conducerea şcolii a hotărât ca ultima excursie să o facem cu grupurile reunite.
Urmează un momente de tăcere jenantă. Nimeni nu înţelege vreun cuvânt din spusele instructorului. Cum adică, grupuri reunite? Băieţi cu fete? Aiurea! Asta nu s-a făcut neam de neamul şcolii. Instructorul observă nedumerirea colectivă şi vine cu precizări:
- Adică, veţi merge împreună, băieţi cu fete.
Urează opt secunde de linişte absolută. După care lampadarele plesnesc din cauza urletelor de bucurie din sală. Toţi săreau, zbierau şi se îmbrăţişau fără deosebire de sex, rasă, religie sau apartenenţă politică. Căciulile erau aruncate în aer, fularele fluturate a victorie, ochii erau înlăcrămaţi. Unul dintre colegi a fost văzut îngenuncheat, în timp ce şoptea:
- Allah, Allah akbar! Ştiam eu că dacă trec la mahomedanism mi se va împlini ruga.
Dezastrul a început să se configureze din tren. Amabili, băieţii refuzau să stea pe locurile lor pe motiv că vor să ajute fetele la bagaje. Acest lucru a făcut ca un vagon să circule complet gol în timp ce în altul se stătea claie peste grămadă. Civilii care au asistat la coborârea noastră din tren în gara de destinaţie puteau vedea imaginea neobişnuită a unor indivizi cărând gâfâind câte două sau trei rucsacuri, în timp ce individele li se adresau cu vorbe duioase, de genul:
- Răducule, nu vrei să-mi iei şi poşeta? Nu cred că voi putea face traseul cu mânuţele ocupate...
Odată intraţi pe traseu, dezastrul a căpătat şi proporţii sonore, manifestate prin gâfâituri şi înjurături de genul:
- Ugh, ugh, ugh!
- Fi-mi-ar fumatul al naibii!
- I-ha, i-ha!
- Nu mai gâfâii că-mi iei tot oxigenul!
- Mi-hi-iş-căh-te dh-in dhru-mhul mheu!
- Cine mama naibii m-a pus să mă îndop înainte de coborârea din tren?

- Rho-dhi-cho, dhra-aga mea, ai luat cu thi-ine şi ma-haş-şi-nha de spălat vase?
Ajunşi cu greu la cabană, bucuria s-a manifestat plenar. Din partea fetelor pentru că nu li se rătăciseră şerpaşii cu bagajele, iar din partea băieţilor pentru că scăpaseră de bagaje. Au urmat, în mod firesc, masa, dansul şi programul de seară care a constat tot în dans, dar până la ora trei dimineaţă. Se poate remarca faptul că niciodată instructorilor nu le-a fost atât de greu să ne urnească pe drumul spre casă ca acum.
Cei mai curioşi dintre voi se vor întreba acum:
- Bine, bine, dar ce are a face articolul ăsta cu o parabolă?
Are, pentru că, la fel ca orice parabolă are şi o morală. Morala este că la o lună de la excursia cu pricina am fost invitat la şase nunţi, toate între aceşti foşti colegi de şcoală, toate ca urmare a acestei excursii de pomină.
Să auzim de bine!