Prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem un grup compact de pufoşi, cum se numesc recruţii în armată. Mai precis, un pluton. E prima zi de instrucţie după ce am ajuns în cazarmă. Deja civilia ni se pare ceva destul de îndepărtat. Nu mai suntem nişte individualităţi, ci toţi bine egalizaţi prin uniformele aspre şi incomode cu care suntem acum îmbrăcaţi. Cu bocancii lustruiţi ca vai de ei ne chinuim să constituim o oarecare aliniere, fără să ne imaginăm că peste mai puţin de o lună vom şti să ne aliniem atât de perfect, încât părem traşi cu linia...
Sub paturile metalice ne aşteaptă valizele din lemn bine încuiate cu lacăte care, ulterior s-au dovedit fără nicio utilitate. Cu capetele tunse chilug strângem din umeri ca să ne mai încălzim cefele. Unii dintre noi mai au puterea să vorbească sau să se mişte în formaţie, în timp ce caporalul se plimbă prin faţa noastră cu mâinile la spate. Nu ni s-au dat încă armele, aşa că am fost anunţaţi că azi vom face un fel de instrucţie de front. Habar nu avem ce înseamnă asta, dar gândurile ne zboară la ce e mai rău.
- Pluton, drepţi! Pluton v-aliniaţi! zbiară caporalul la noi.
Încercăm fără succes o mişcare care ne-ar aranja într-o ordine relativă, după care îi auzim iarăşi strigătele:
- Pluton, drepţi! Pluton ascultă comanda la mine!
Înţepenim în mod reflex cu ochii ţintă la insul care va fi răspunzător de destinele noastre o bună perioadă de acum încolo.
- Pluton, răspunde! Pe voi vă doare în cur de mine?
Întrebarea cade năucitoare prin formularea şi sensul ei. Nu prea suntem învăţaţi cu un asemenea limbaj şi nici cu asemenea chestionări existenţiale. Fără să ne mai gândim că nu avem voie să mişcăm în front, ne aruncăm priviri nedumerite şi speriate. Ne uităm la Costel care, părând ceva mai în vârstă ca noi, ne-ar putea fi un sfetnic bun şi observăm o uşoară mişcare a capului.
- Ne doare, să trăiţi! răspundem noi mai mult sau mai puţin la unison.
- N-am auzit! Vă doare sau nu? strigă din nou caporalul la noi.
- Ne doare, să trăiţi! zbierăm noi de data asta ca scoşi din minţi.
- Ahaaa! Deci, pe voi VĂ DOARE în cur de caporalul vostru? Culcat! cade comanda ca o seceră.
Fără să avem nicio pregătire, doar datorită violenţei comenzii, ne trântim pe burţi.
- Salt înainte! ordonă caporalul şi începem să facem ce credeam fiecare că înseamnă comanda respectivă.
- Culcat!
- Salt înainte!
- Culcat!
Şi tot aşa, comenzile lui ne-au ţinut într-o mişcare permanentă de sus-jos timp de o jumătate de zi.
În scurta pauză de după masa de prânz, stăm strâns uniţi şi comentăm:
- Costele, fi-ţi-ar capu’ să-ţi fie de râs, că ne-am luat după tine!
- De ce, bre? V-am zis io ceva?
- N-ai zis, da’ ai dat din cap ca un măgar.
- Am dat din cap că mă rodea gulerul, nătărăi ce sunteţi!
Şi tot aşa, dialogul continuă încă vreo douăzeci de minute.
A doua zi suntem aliniaţi în aceeaşi formaţie, de data asta având experienţa unei zile de instrucţie. Deja uniformele parcă nu ne mai rod aşa şi nici bocancii parcă nu mai miros de la distanţă... Îl vedem pe caporal cum se apropie de plutonul nostru şi încercăm o aliniere relativă ca un semn de bunăvoinţă faţă de Măria Sa.
- Pluton, drepţi! Pluton v-aliniaţi! Pluton ascultă comanda la mine!
Tropăind mărunt din bocancii monstruoşi reuşim o aliniere mult mai bună decât cea de ieri.
- Pluton, răspunde! Pe voi vă doare în cur de mine?
Având experienţa tragică a zilei de ieri nu mai aşteptăm încuviinţarea niciunuia dintre noi şi zbierăm la unison:
- Nu ne doare, să trăiţi! răspundem noi cu zâmbete pe faţă la gândul că, de data asta am dat răspunsul potrivit şi vom avea o zi mai liniştită.
- Deci aşaaa, pe voi NU VĂ DOARE în cur de caporalul vostru? Culcat!...
Să auzim de bine!