O, brad frumos!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi începe cu un anunţ destul de delicat pentru un bărbat la vârsta şi poziţia mea: sunt însărcinat!. Gata, am spus-o! Momentul dificil a trecut. Ca să fiu mai precis, directorul meu m-a însărcinat. M-a însărcinat să caut şi să achiziţionez un brad pentru serbarea de Crăciun pe care o vom organiza cu mijloacele din dotare în firma noastră.
Conştiincios cum mă cunoaşteţi, am purces de a doua zi la acţiune. Prima ţintă mi-am fixat-o chiar piaţa din apropierea locuinţei. Mă înarmez cu un ghem mare de sfoară, cu o folie de plastic suficient de mare ca să acopăr pista doi a aeroportului Băneasa şi mă arunc în vârtejul aventurii. Intru în piaţă şi încep să caut brazi cu acea privire ageră care mă caracterizează. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit chiar şi în faţă şi nu văd niciun zăcământ de brazi. Dar văd un vânzător cu o frumuseţe de cartofi albi. Mă fixez la tarabă şi cumpăr cinci kilograme, după care îmi continui periplul. Cărând kilogramele de cartofi după mine trec pe lângă o tarabă cu nişte ardei kapia o minune, nu alta! Îmi zic că nu e o crimă dacă cumpăr două kilograme pentru că bani încă mai am şi pentru brad. Aşa că le cumpăr.
Marcat de o uşoară transpiraţie, plec mai departe. Văd în zare un depozit generos de brazi. Bucuros, măresc pasul, dar îmi sună telefonul. E soţia.
- Ce faci, unde eşti? mă întreabă ea neliniştită de zgomotul ambiental.
- Umblu. Sunt în piaţă, am venit să caut un brad pentru firmă şi, dacă tot sunt aici am cumpărat şi cinci kilograme de cartofi albi şi două de kapia.
- Excelent! mă încurajează ea. Bănuiesc că eşti cu maşina...
- Da, îi răspund cu sinceritatea mea specifică.
- Perfect! Atunci, poate iei şi vreo douăzeci de verze. Dar vezi să nu fie stufoase, poate găseşti unele mai îndesate...
- În regulă, s-a marcat. Fructe avem? Portocale alea, alea?
- Nţ. Bine că ai amintit. Poate iei şi din alea câte două kile.
- În regulă. Te sun când termin.
Şi fac o schimbare de direcţie de treizeci şi şapte de grade spre dreapta pentru a mă îndrepta spre stivele de varză. Cu o amabilitate care mă uimeşte, vânzătorul îmi pune la dispoziţie şi un sac pentru verzele cumpărate, probabil dintr-un sentiment de milă specific sărbătorilor de iarnă...
Mă strecor tot mai greu prin puhoaiele dezlănţuite de cumpărători, ţinând într-o mână sacoşa cu cartofii şi ardeii, iar cu cealaltă sacul de varză aşezat pe umăr. După mimica feţelor din jur, îmi dau sema că gâfâitul meu se aude de la peste doi metri. Ajung cu greu la stiva de brazi şi ochesc o frumuseţe de brad. Negustorul mă vede şi mă abordează într-o manieră brutală:
- Ce vreţi?
- Ce să vreau? Un brad!
- Zău? Când?
- Cum când? Acum!
- Hai că sunteţi tare! Cu kilele astea în braţe...
- O, nu, mai am de cumpărat şi nişte portocale şi nişte mere.
- Să fiţi sănătos! îmi urează bravul om şi îmi întoarce spatele.
- Stai puţin! strig eu după el.
- Două sute de mii, îmi răspunde omul peste umăr.
- Ce, două sute de mii? Bradul?
- Nţ. Atât vă costă ca să vi-l duc la maşină.
Nu sunt banii mei şi chiar dacă ar fi tot nu i-aş da doar pentru atâta lucru, drept pentru care mă urnesc spre maşină, ajung lac de apă şi basculez. La fix ca să răspund la telefon. E tot soţia.
- Mai eşti în piaţă?
- Aproape, oarecum, tocmai am descărcat un transport.
- Uite, m-a sunat mama ta că te roagă şă îi cumperi şi ei câte ceva.
Şi îmi dictează o listă de vreo douăzeci de produse. Mă reped din nou în piaţă, atac magazinele vinovate de a avea respectivele produse din listă, prilej cu care observ că am mai umplut două sacoşe cât toate zilele. Ajung din nou la maşină, de data asta mult mai descheiat la haină, basculez încărcătura şi revin în piaţă. Pe drum văd că ceasul îmi indică deja faptul că au trecut două ore de când am făcut pasul decisiv. Afară a început să se întunece uşor. Ajung la Stăpânul Brazilor şi îl abordez:
- Am venit!
Omul se uită abulic la mine preţ de câteva secunde, după care simte nevoia să spună o vorbă frumoasă:
- Bravo! şi dă să se întoarcă la clienţii lui.
- Am venit după brad. Unde e?
Văd că insul procesează destul de rapid pentru că îi trebuie doar şapte secunde ca să-mi răspundă:
- Aaa, bradul! Nu mai e, l-am dat.
Renunţ la o discuţie în contradictoriu pentru că îmi asum tacit vina de a nu-l fi rugat să-l păstreze. Aşa că încep să caut un altul. După încă douăzeci de minute, dau de unul asemănător cu primul.
- Gata, am găsit! Pe ăsta îl vreau!
Omul începe să înfăşoare bradul în sfoară, semn al unui înalt spirit comercial, iar eu scot portmoneul. Îl deschid, mă uit şi îl închid la loc. În el îmi mai rămăsese doar o bancnotă de cinci lei care, cu siguranţă era mai puţin decât costul bradului.
- Nu, nu îmi place, lasă, are o creangă îndoită, îi spun vânzătorului şi plec.
În fond, şi mâine mai e o zi o aud pe Scarlett O’Hara grăind din paginile romanului.
Să auzim de bine!