Pocnitoarea surpriză (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Faptul că este frig sub zero grade sau că afară ninge din belşug nu este un motiv ca să stăm în casă. În fond, dacă nu vom umbla acum, la tinereţe, când o vom face? Când vom fi în cărucioare? Măcar de ar fi cu motor electric…
Aşa că procedăm în consecinţă. Ne îmbrăcăm cum se cuvine şi pornim năvalnic spre domiciliul legal al vreunui prieten. Ca să nu se supere vreunul, facem gestul prin rotaţie, în sensul că nu atacăm două zile la rând aceeaşi persoană. Nu din motive etice, ci doar pentru a-i da posibilitatea de a-şi reface forţele pentru următoarea invazie.
Ajunşi acolo, sunăm sau ciocănim la modul cel mai civilizat şi, odată deschisă uşa, salutăm şi ne infiltrăm în teritoriul inamic însoţindu-ne acţiunea de văicăreli semnificative referitoare la frigul sau vremea rea de afară, urmând un dialog cam de forma următoare:
- Săr’mâna, noi suntem. Eram şi noi, în drum… spre căşile noastre… Costel e acasă?
- Da, poftiţi, intraţi, nu staţi în frig. Costeleee, hai că ţi-au venit prietenii. Vă rog, luaţi loc, un moment şi vine şi aiuritul ăsta. S-a închis în baie ca să developeze nişte poze. Costeleee, hai odată!
- Vai, mulţumim, nu trebuia să îl deranjaţi. Ştiţi, eram în trecere, afară e un ger de crapă pietrele şi ne-am gândit că…
- Hai, hai, nu vă mai scuzaţi, parcă eu nu văd? Hai, intraţi, vă dezbrăcaţi repede şi eu vă pun o mică gustărică!
- Vai, mulţumim, dar nu trebuia să vă deranjaţi, lăsaţi… şi nişte castraveciori acri să puneţi, dacă tot v-aţi deranjat… şi o vişinată… mică… mai bine două…
Gazda, primitoare în cele mai multe cazuri (nici noi nu suntem fraieri şi facem o selecţie anterioară a lor…) înţelege destul de repede aluziile noastre subţiri şi pune rapid de un ceai cu rom, o ciocolată sau un lapte cald şi niscai sendviciuri consistente. Pentru ca antrenul să fie complet şi relaxarea eficientă, nu ne dăm în lături ca să solicităm vizionarea ultimelor noutăţi în materie de cinefilie sau muzică. Încet, încet, se face ora unsprezece din noapte şi, băieţi subţiri cum suntem, plecăm spre casele noastre pentru a fi odihniţi în vederea serii următoare.
Practicăm exerciţiul acesta de ceva timp şi am ajuns să-l stăpânim aproape le perfecţie. Ştim orele de venire sau de ieşire ale potenţialelor victime, neamurile existente în casă al o anume oră, dacă şi ce murături a pus în toamnă, chiar şi dacă e la zi cu plata întreţinerii.
Aşa şi azi, când este rândul lui Dănuţ să fie atacat. Ştim că este doar cu mama lui acasă, tatăl fiind plecat într-o delegaţie în Franţa, ştim că îi place salamul de Sibiu, ţuica de Piteşti şi şosetele din bumbac, ştim suprafaţa sufrageriei şi unde e poziţionat caloriferul, ştim că are cuptor cu microunde şi preparatele vor fi gata rapid, ştim că el vine întotdeauna să deschidă uşa, ştim tot. Ca să dăm puţină culoare vizitei şi să nu ne ducem cu mâna goală, pe drumul spre el cumpărăm o pocnitoare. Ajunşi la uşa lui, prindem un capăt de sfoară al pocnitorii de clanţa uşii, celălalt capăt fiind ferm ţinut de mine. Miriculică apasă viguros butonul soneriei şi aşteptăm. Pe holul din spatele uşii se aud paşi. Ne facem semne din ochi, iar eu mă fixez mai bine pe picioare. Ne întoarcem spre stânga cu unsprezece grade şi opt minute pentru o mai bună protecţie şi uşa se deschide brusc. BUUUM! face pocnitoare, sunetul exploziei reverberându-se periculos pe scara blocului.
Ce nu ştiam noi era faptul că bunica lui, venită la ei în vizită pentru câteva zile chiar în acea dimineaţă, se grăbise acum să deschidă uşa.
P.S. Femeia nu a răposat în urma deflagraţiei, dar era să-şi piardă suflul cât a alergat pe scări după noi cu un galoş în mână…
Să auzim de bine!