O faptă bună pe zi (1)

De curând am glosat pe marginea unui chestionar aflat pe blogul unei bune şi apreciate colege de blogăreală. Una dintre întrebări se referea la satisfacţia pe care ţi-o dă o faptă bună, o faptă cu care să te poţi lăuda.
Spuneam acolo că nu prea mă pot lăuda pentru simplul motiv că mă străduiesc să fac fapte bune de când mă scol până mă culc. Eu un obicei căpătat de mic şi de care nu mă pot dezbăra… Iată însă că viaţa bate blogul şi se impun oarece precizări. Rămân la părerea că să faci o faptă bună este un gest nobil şi frumos, dar problema apare la momentul clasării faptei cele bune: bună pentru cine? Pentru tine sau pentru cel asupra căruia ţi-ai revărsat bunătatea?
E seară, am parcat maşina în parcarea unui supermagazin şi, până ajunge soţia în zonă sunt tentat să fac o incursiune până la o gogoşerie vicinală. Rezist multor tentaţii cu brio, dar să nu mă testaţi cu o gogoaşă… sau cu seminţe de floare… sau cu o ciorbă de burtă… sau cu zece mici… sau cu o tocană de ciuperci… ehe, mă opresc pentru că îmi dau seama că sunt un pofticios ambulant. Ca să ajung la ţinta propusă trebuie să traversez o stradă, şi chiar purced la această faptă. Pe trecerea de pietoni, în faţa mea, merge un moş. E un moş real, oarecum gârbovit, cu mers damblagit, cu părul alb şi haine mirosind a naftalină. Îl văd că îşi bagă mâna stângă în buzunar, scoate un pachet de ţigări, îl desface cu mişcări greoaie şi aruncă ţipla pe jos.
Cum vă spuneam, nu sunt omul să ratez o faptă bună, aşa că îl ajung din doi paşi şi îi spun:
- Bună seara! Vedeţi că v-a căzut o hârtie.
Moşul opreşte, se întoarce spre mine cu o faţă întrebătoare şi atunci consider că a venit momentul să-i arăt cu degetul (deşi nu e un gest frumos) hârtia aruncată pe jos. Moşul focalizează hârtia, după care se întoarce spre mine şi începe să mă înjure. Ei, acum ce credeţi, mai port considera că am făcut o faptă bună?
Să auzim de bine!