Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Citeam mai zilele trecute un articol scris de un redactor al ziarului "Adevărul de seară". Omul emitea câteva păreri deosebit de pertinente despre calitatea învăţământului raportată al epoca pe care o trăim. Pentru cei interesaţi, iată mai jos o intervenţie a fostului ministru al învăţământului făcută încă din 21 Mai 2008. Să-i dăm cuvântul lui Mircea Miclea.
Fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea este categoric: şcoala a pierdut monopolul asupra învăţăturii. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o desfiinţeze.
După apariţia Internet-ului şi a mediilor digitale, şcoala se confruntă cu cele mai mari oportunităţi, dar şi cu cele mai mari ameninţări din istoria ei ca instituţie socială. Niciodată nevoia de învăţare nu a fost mai mare ca acum, când şansele unui individ pe piaţa muncii, dar şi ale unei firme pe pieţele comerciale depind direct proporţional de posesia şi exploatarea unor cunoştinţe, de capacitatea de a învăţa rapid noi tehnologii şi de a înţelege caracteristicile mediului în care operează. În sectoare întregi, precum IT, industria farmaceutică, medicină, finanţe, media, diferenţa dintre muncă şi învăţare s-a estompat aproape complet: învăţarea este parte inerentă a muncii.
Pe de altă parte, învăţarea se poate face, tot mai mult, în afara şcolii. Înainte, a merge la şcoală şi a învăţa erau sintagme aproape identice. Acum ai mult mai multă informaţie pe Internet decât la şcoală, aceleaşi cursuri le poţi găsi pe sute de site-uri, iar accesul la resursele de învăţare este mult mai rapid şi mai democratic prin tehnologiile informaţiei şi comunicării decât prin intermediul şcolii. Şcoala a pierdut definitiv monopolul asupra învăţării şi, din păcate, şi prestigiul social aferent.
Ea nu mai este un tabu pe care trebuie să-l venerăm necondiţionat. Ea este o invenţie socială, o instituţie pe care societatea a creat-o la un moment dat al istoriei sale pentru a-şi realiza una dintre funcţiile esenţiale: de a învăţa noile generaţii. Învăţarea este esenţială şi necesară, pe când şcoala este doar un mijloc pentru un scop, nu un scop în sine. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o minimalizeze sau să o desfiinţeze dacă instituţia şcolară va fi o piedică în calea învăţării sau un mecanism ineficient de realizare a acesteia.
În plus, mintea „generaţiei digitale", a acelei generaţii care s-a născut şi a crescut în interacţiunea permanentă, naturală cu mediile digitale, e mult diferită de a noastră şi ea cere reinventarea şcolii. Digitalii nativi preferă conţinuturile multimedia manualelor statice, aproape exclusiv bazate pe text, accesul rapid la informaţie indiferent de regiunea geografică, resurse multiple şi alternative de învăţare, nu numai cele din biblioteca sau laboratoarele şcolii proprii, informaţii actualizate în minute sau zile, nu în ani.
Ei au grade de libertate incredibile de a decide ce să înveţe, când să înveţe, cum şi de la cine să înveţe. Judecata lor asupra şcolii sau profesorului va fi mult mai severă decât a noastră, pentru că au posibilitatea comparării acestora cu mult mai multe opţiuni de învăţare, iar din comparaţie reiese calitatea. Deocamdată, şcoala lor e construită şi organizată după mintea noastră veche, ceea ce e greşit, începe să miroasă a arheologie. Cel puţin două lucruri trebuie să facă şcoala în viitorul apropiat dacă mai vrea respect din partea digitalilor nativi.
Întâi, trebuie să-şi adapteze învăţarea la mintea generaţiei digitale. Să scape de fetişul manualului şi să recurgă mai des la conţinuturi multimedia, actualizate rapid, să încurajeze utilizarea resurselor alternative de învăţare oferite de Internet şi să certifice această învăţare. De ce trebuie să stai neapărat 12 ani în şcoală ca să termini liceul? Poate acest lucru era necesar când majoritatea învăţării se făcea în şcoală, resursele erau puţine şi accesul la ele - prohibitiv. Acum, oportunităţile de învăţare ale „generaţiei digitale" au crescut exponenţial.
Ar fi mai bine ca şcoala să definească precis care sunt competenţele pe care trebuie să le ai la terminarea liceului, precum şi o modalitate riguroasă de evaluare a acestora, iar dacă tu, în loc de 12 ani, le-ai dobândit - utilizând multiplele oportunităţi digitale de învăţare - în 10 sau în 11 ani, şcoala ţi le certifică şi socoteşte că ai terminat liceul. Inventând mecanisme de recunoaştere şi certificare a învăţării din afara şcolii, şcoala va transforma o ameninţare într-o oportunitate de dezvoltare proprie.
În al doilea rând, şcoala trebuie să-şi găsească propria nişă de piaţă, care anume îi sunt punctele tari în raport cu alte locuri în care se produce învăţarea. Ea este (cel puţin deocamdată) locul cel mai bun de antrenament al deprinderilor intelectuale. Şcoala, nu Internet-ul, te învaţă că datele trebuie prelucrate ca să ajungi la informaţie, iar informaţia trebuie analizată, evaluată şi sintetizată ca să ajungi la cunoaştere.
Datele încă nu sunt informaţie, informaţia încă nu este cunoaştere, iar cunoaşterea, fără credinţa în câteva valori, nu te face mai înţelept. Profesorul, dacă are vocaţie, îţi poate oferi, în afară de cunoaştere, o anumită trăire, o experienţă de învăţare pe care nu ţi-o poate oferi tehnologia. Şi tot şcoala îţi poate oferi un mediu adecvat unde să te întâlneşti cu colegi de generaţie, să interacţionezi cu ei şi din această interacţiune să-ţi construieşti identitatea şi să-ţi învingi fricile.
Revoluţia digitală a schimbat şi va schimba şi mai mult mintea celui care învaţă şi mediile de învăţare. Şcoala va trebui să se adapteze la noile realităţi şi să-şi valorifice punctele forte, altfel judecata generaţiei digitale va veni fără cruţare.
***
Mircea Miclea este profesor la catedra de psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, directorul Centrului de Psihologie Cognitivă Aplicată şi preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie şi al Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării din România. Între 2004 şi 2005 a fost ministrul român al Educaţiei şi Cercetării, iar din 1995 până în prezent este profesor vizitator la o serie de universităţi din afară, printre care Universitatea Birmingham, New School for Social Research din New York, Universitatea din Viena şi Universitatea Indiana.
Să auzim de bine!
Fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea este categoric: şcoala a pierdut monopolul asupra învăţăturii. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o desfiinţeze.
După apariţia Internet-ului şi a mediilor digitale, şcoala se confruntă cu cele mai mari oportunităţi, dar şi cu cele mai mari ameninţări din istoria ei ca instituţie socială. Niciodată nevoia de învăţare nu a fost mai mare ca acum, când şansele unui individ pe piaţa muncii, dar şi ale unei firme pe pieţele comerciale depind direct proporţional de posesia şi exploatarea unor cunoştinţe, de capacitatea de a învăţa rapid noi tehnologii şi de a înţelege caracteristicile mediului în care operează. În sectoare întregi, precum IT, industria farmaceutică, medicină, finanţe, media, diferenţa dintre muncă şi învăţare s-a estompat aproape complet: învăţarea este parte inerentă a muncii.
Pe de altă parte, învăţarea se poate face, tot mai mult, în afara şcolii. Înainte, a merge la şcoală şi a învăţa erau sintagme aproape identice. Acum ai mult mai multă informaţie pe Internet decât la şcoală, aceleaşi cursuri le poţi găsi pe sute de site-uri, iar accesul la resursele de învăţare este mult mai rapid şi mai democratic prin tehnologiile informaţiei şi comunicării decât prin intermediul şcolii. Şcoala a pierdut definitiv monopolul asupra învăţării şi, din păcate, şi prestigiul social aferent.
Ea nu mai este un tabu pe care trebuie să-l venerăm necondiţionat. Ea este o invenţie socială, o instituţie pe care societatea a creat-o la un moment dat al istoriei sale pentru a-şi realiza una dintre funcţiile esenţiale: de a învăţa noile generaţii. Învăţarea este esenţială şi necesară, pe când şcoala este doar un mijloc pentru un scop, nu un scop în sine. Aşa cum a inventat-o într-un moment dat al istoriei, societatea nu va pregeta să o minimalizeze sau să o desfiinţeze dacă instituţia şcolară va fi o piedică în calea învăţării sau un mecanism ineficient de realizare a acesteia.
În plus, mintea „generaţiei digitale", a acelei generaţii care s-a născut şi a crescut în interacţiunea permanentă, naturală cu mediile digitale, e mult diferită de a noastră şi ea cere reinventarea şcolii. Digitalii nativi preferă conţinuturile multimedia manualelor statice, aproape exclusiv bazate pe text, accesul rapid la informaţie indiferent de regiunea geografică, resurse multiple şi alternative de învăţare, nu numai cele din biblioteca sau laboratoarele şcolii proprii, informaţii actualizate în minute sau zile, nu în ani.
Ei au grade de libertate incredibile de a decide ce să înveţe, când să înveţe, cum şi de la cine să înveţe. Judecata lor asupra şcolii sau profesorului va fi mult mai severă decât a noastră, pentru că au posibilitatea comparării acestora cu mult mai multe opţiuni de învăţare, iar din comparaţie reiese calitatea. Deocamdată, şcoala lor e construită şi organizată după mintea noastră veche, ceea ce e greşit, începe să miroasă a arheologie. Cel puţin două lucruri trebuie să facă şcoala în viitorul apropiat dacă mai vrea respect din partea digitalilor nativi.
Întâi, trebuie să-şi adapteze învăţarea la mintea generaţiei digitale. Să scape de fetişul manualului şi să recurgă mai des la conţinuturi multimedia, actualizate rapid, să încurajeze utilizarea resurselor alternative de învăţare oferite de Internet şi să certifice această învăţare. De ce trebuie să stai neapărat 12 ani în şcoală ca să termini liceul? Poate acest lucru era necesar când majoritatea învăţării se făcea în şcoală, resursele erau puţine şi accesul la ele - prohibitiv. Acum, oportunităţile de învăţare ale „generaţiei digitale" au crescut exponenţial.
Ar fi mai bine ca şcoala să definească precis care sunt competenţele pe care trebuie să le ai la terminarea liceului, precum şi o modalitate riguroasă de evaluare a acestora, iar dacă tu, în loc de 12 ani, le-ai dobândit - utilizând multiplele oportunităţi digitale de învăţare - în 10 sau în 11 ani, şcoala ţi le certifică şi socoteşte că ai terminat liceul. Inventând mecanisme de recunoaştere şi certificare a învăţării din afara şcolii, şcoala va transforma o ameninţare într-o oportunitate de dezvoltare proprie.
În al doilea rând, şcoala trebuie să-şi găsească propria nişă de piaţă, care anume îi sunt punctele tari în raport cu alte locuri în care se produce învăţarea. Ea este (cel puţin deocamdată) locul cel mai bun de antrenament al deprinderilor intelectuale. Şcoala, nu Internet-ul, te învaţă că datele trebuie prelucrate ca să ajungi la informaţie, iar informaţia trebuie analizată, evaluată şi sintetizată ca să ajungi la cunoaştere.
Datele încă nu sunt informaţie, informaţia încă nu este cunoaştere, iar cunoaşterea, fără credinţa în câteva valori, nu te face mai înţelept. Profesorul, dacă are vocaţie, îţi poate oferi, în afară de cunoaştere, o anumită trăire, o experienţă de învăţare pe care nu ţi-o poate oferi tehnologia. Şi tot şcoala îţi poate oferi un mediu adecvat unde să te întâlneşti cu colegi de generaţie, să interacţionezi cu ei şi din această interacţiune să-ţi construieşti identitatea şi să-ţi învingi fricile.
Revoluţia digitală a schimbat şi va schimba şi mai mult mintea celui care învaţă şi mediile de învăţare. Şcoala va trebui să se adapteze la noile realităţi şi să-şi valorifice punctele forte, altfel judecata generaţiei digitale va veni fără cruţare.
***
Mircea Miclea este profesor la catedra de psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, directorul Centrului de Psihologie Cognitivă Aplicată şi preşedintele Asociaţiei Române de Psihologie şi al Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării din România. Între 2004 şi 2005 a fost ministrul român al Educaţiei şi Cercetării, iar din 1995 până în prezent este profesor vizitator la o serie de universităţi din afară, printre care Universitatea Birmingham, New School for Social Research din New York, Universitatea din Viena şi Universitatea Indiana.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!