Jucăriile de Crăciun

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarna a venit mai repede acest an. Şi nu a stat mult pe gânduri ca să-şi intre în drepturi depline. Zăpada bogată troieneşte trotuarele şi străzile. Oamenii merg la pas, gâfâind şi călcând cu grijă prin zăpada groasă, iar maşinile pufăie şi mârâie în timp ce roţile le patinează de zor. Ici şi colo unii cetăţeni mai gospodari, au început să iasă deja cu lopeţile cele mari şi late la făcutul pârtiilor, dar va mai trece timp până se va circula normal.
Fulgi mari şi grei se aştern pe noi în timp ce ne îndreptăm cu greu spre casă. Am fost la un magazin de jucării şi articole pentru copii pentru că nu este departe momentul Crăciunului, dar părinţii mei sunt dezamăgiţi că, în afara câtorva hăinuţe noi, nu au reuşit să-mi cumpere nicio jucărie nouă.
- Copile, îmi explică tata mângâindu-mă pe creştet cu palma lui mare şi aspră, nu ar trebui să fii supărat că nu am găsit nimic să-i punem Moşului în sac. Poate că la anul va fi mai bine... continuă el privind-o pe mama cu un subînţeles pe care nu l-am priceput atunci.
Dau din cap a aprobare adâncă. Sigur, aşa este, încerc eu să mă consolez scuturându-mi fulgii care, acum mi se par duşmănoşi. Ştiu că nu mă minte, dar totuşi, sunt un copil, toţi prietenii mei se vor lăuda cu ce au primit, iar eu ce le voi arăta? Dar supărarea îmi trece repede. Iarna, copiii nu se pot supăra pe taţii lor. Este o problemă care îl priveşte pe toţi, iar dacă tata nu e supărat, atunci eu de ce aş fi? mă întreb eu gândindu-mă deja la derdeluşul pe care mă voi da mâine cu ceilalţi copii.
Ajungem acasă cu hainele albe şi picioarele ude şi obosite după atâta mers prin troiene. Ne dezbrăcăm în hol scuturându-ne şi tata îmi spune:
- Copile, mergi tu şi aprinde lumina în sufragerie până îmi scot eu galoşii.
Nu trebuie să-mi spună de două ori ca să mă îndrept spre sufragerie. Bag mâna după uşă, dau de întrerupător şi aprind lumina. Becuri mari, de 100 de Watt pe care noi nu le foloseam în mod obişnuit inundă încăperea şi sufletul meu cu lumina lor. Pentru că, pe podeaua camerei mari, de peste douăzeci şi cinci de metri pătraţi, ocolind masa din centru la o oarecare distanţă, văd ceva ce ochii mei nu pot crede: macheta unui tren cât se poate de real aşteaptă semnalul de plecare pe o şină de tren din cea mai adevărată, ocolind masa. Beteala care atârnă strălucind pe bradul uriaş din colţul camerei nu reuşeşte să-mi atragă privirile.
Rămân în uşă mut de uimire, incapabil de a mă apropia sau de a face un gest. Simt în spatele meu prezenţa părinţilor, dar tot nu mă pot mişca sau spune vreo vorbă.
- Ei, se miră tata cu glas prefăcut, ce spui, mamă, a venit Moş Crăciun pe aici tocmai când eram noi plecaţi la magazin! Formidabil ce surpriză ne-a făcut!
- Daaa, răspunde mama cu respiraţia întretăiată de emoţie, deşi cred că ea mai văzuse minunea.
- E pentru mine? reuşesc eu să spun cu voce stinsă şi cu ochii când la tren, când la tata.
- Da, cred că da, răspunde tata zâmbind. Se pare că ai fost cuminte anul acesta… Hai, du-te şi vezi cum funcţionează!
Mă apropii încet de şine şi mă aşez în genunchi. Totul pare cât se poate de real. O locomotivă cu aburi făcută la scară, vopsită verde închis, cu roţi roşii şi biele vopsite cu alb, cu coş şi tender având în urma ei un vagon de poştă copiat cât mai fidel după unul real şi un vagon de pasageri. Până şi plăcuţa cu ruta trenului este prinsă pe laterala vagonului, Bucureşti–Cluj scrie pe ea, cu scaune şi lumini la interior. Garnitura se află într-o gară cu sală de aşteptare şi turn de control. Pe cea de-a doua linie din faţa gării este garat un automotor roşu cu scaune şi lumini la interior. Rămân mut de uimire în faţa minunăţiei. Şinele sunt prinse pe traverse din carton gros, aşezat echidistant şi vopsite aidoma traverselor reale din lemn. Tata se apleacă şi pune în coşul locomotivei o bucată de sugativă aprinsă. Aceasta începe să fumege molcom, iar pe coş ies nori de fum aşa cum am văzut la locomotivele din gară. Tata se apleacă şi stabileşte contactul electric. Cu un bâzâit puternic locomotiva se pune în mişcare trăgând vagonul după ea.
- Ah! nu-mi pot stăpâni un strigăt de uimire şi mă uit la mama.
Ea a rămas cu ochii înlăcrimaţi şi cu mâinile împreunate a rugăciune uimită de minunea ieşită din mâinile tatei. Trenul începe să alerge pe şine în jurul mesei scoţând fum pe coş şi hurducăind vagonul. Tata mai umblă la un comutator şi porneşte bâzâind automotorul cel roşu. În faţa ochilor nu mai văd altceva decât săgeţile luminoase care aleargă pe şine. Nu pot face nicio mişcare, doar mă uit când la unul, când la altul. Minunea este reală, palpabilă şi funcţionează. Nu este un set de asamblat cumpărat din comerţ. Este un lucru făcut piesă cu piesă de mâna lui. Mă întorc spre tata cu ochi rugători şi înlăcrimaţi de la fumul iute emanat de sugativă şi îs spun cu glasul stins.
- Îl poţi opri puţin?
Îmi este frică să o fac eu ca, nu cumva, minunea să se destrame. Mama este în continuare amuţită de cele văzute, iar tata o priveşte cu o privire care ar vrea să spună:
- Ai văzut, mamă, ce i-am făcut eu copilului?
Tata umblă la contact şi motoarele se opresc. Întind mâna cu mare grijă şi desfac vagonul din cârligul de remorcare. Apuc apoi locomotiva, o ridic şi încep să o privesc mai atent. Vopseaua încă puţin lipicioasă îi trădează noutatea. Totul este reprodus la scară aidoma unei locomotive reale. Roţile au spiţe şi bandaje de rulare, de ele sunt prinse biele care se mişcă împreună cu pistoanele din cei doi cilindri. În faţă are un grătar vopsit roşu, făcut din tablă decupată. Până şi niturile cazanului făcut din tablă roluită sunt reproduse. În vagon sunt montate scaune formând un culoar median, iar de tavanul vagonului sunt prinse două beculeţe mici cât două steluţe de pe cer. Şinele sunt făcute din tablă subţire de aluminiu îndoită pe lung după o sârmă centrală, ceea ce le permite unirea cu joante, iar roţile ţăcănesc trecând peste ele la fel ca în realitate. Motoraşele electrice din locomotivă şi automotor sunt vopsite cu bleu şi sunt făcute tot de mâna lui. Nu am încă noţiunea muncii sau a timpului, dar îmi dau seama că a lucrat enorm la ele. Nu găsesc cuvinte de mulţumire şi singurul lucru pe care îl pot face este să izbucnesc în plâns acolo, stând în genunchi în faţa şinelor albe şi lucioase.
Atunci, ca şi acum, sunt ferm convins că am fost singurul copil din lume care a ţinut în mână o asemenea jucărie. A fost una din minunile cu care m-a binecuvântat Dumnezeu prin mâinile tatei.
Să auzim de bine!