Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt un tip optimist şi cred că acest blog a ilustrat cu prisosinţă acest lucru. Au fost rare, foarte rare cazurile când am relatat întâmplări dramatice, iar azi va fi un asemenea caz. Am fost de părere că cei din jurul meu au şi aşa destul de multe necazuri personale ca să nu îi mai împovărez şi eu cu altele. Ce este durerea, sau suferinţa? Ce este ura sau mânia? Cum trecem prin ele sau cum ne marchează? Ce dimensiuni poate căpăta iubirea sau renunţarea? Sun întrebări pe care ni le punem toţi, în mod explicit sau implicit. Dar întâmplarea de mai jos, petrecută cu mai mult timp în urmă, o consider mai mult decât o întâmplare, o consider o pildă.
Suntem un grup bine constituit de colegi de birou. Fiecare cu obiceiurile lui, fiecare cu problemele lui. O singură trăsătură este comună: aceea de a merge, aidoma căruţaşilor, odată pe lună, în ziua de leafă, la nea Fane, patronul unui restaurant vicinal. Acolo nu ne dăm în stambă şi nici nu bem fără rost. O sticlă de bere de persoană ne este suficientă. Baza o constituie consumul cârnăciorilor olteneşti cu caşcaval şi conversaţia. Vorbim, discutăm, socializăm, indiferent de sex, orientare politică sau religioasă.
Participarea este aproape unanimă. Cu o excepţie: Ninel. Ninel este un coleg puţin mai vârstnic decât noi, blând la vorbă, bun meseriaş, bun coleg, dar care nu participă la nicio manifestare cu caracter bahic sau sărbătoresc. Îl acceptăm aşa cum este, după cum şi cum şi el ne acceptă aşa cum suntem.
Azi este zi de salariu şi, ca de obicei, îi dăm onorul lui nea Fane. Aşa cum stăm la mese aşteptând onorarea comenzilor, fiind cel mai nou din grup, mă trezesc întrebând:
- Da’ Ninel de ce nu vine cu noi niciodată?
Convivii mei se uită unii la alţii oarecum nedumeriţi, cu priviri de genul „cum, nu ştie?”. Mitică, liderul şi decanul de vârstă al grupului nostru mă sondează:
- Cum, tu nu ştii nimic despre Ninel?
Grupul urmăreşte în cea mai mare linişte dialogul nostru.
- Nu, nu ştiu, răspund eu. Ce să ştiu?
Răspunsul lui Mitică taie aerul ca o secure:
- Lui Ninel i-au murit toţi trei copiii într-un singur an. Unul după altul, continuă el sec.
Mi se pune un nod în gât. Ştiu şi simt că aici nu este vorba de o glumă proastă. Toţi mă privesc cu gravitate. Acum îmi explic eu părul lui încărunţit prematur, acum îmi explic atitudinea lui retrasă. Mă simt sfâşiat, simt o durere care, deşi nu e a mea, este mai mare decât orice altă durere încercată anterior. Am avut nevoie de zile de zbucium ca să mă obişnuiesc cu ideea. Deşi au trecut ani buni de atunci, şi acum mă trec fiori de groază doar gândindu-mă doar la vorbele lui Mitică care mi-au rezumat tragedia din viaţa lui Ninel.
De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că, pentru mine a fost o pildă. O pildă privind modul în care ne raportăm la viaţa noastră, privind modul cum trecem prin viaţă. De atunci încoace am trecut prin multe necazuri, prin multe încercări, m-au părăsit pentru totdeauna oameni dragi inimii mele, am avut parte de tot felul de suferinţe fizice sau psihice, dar de fiecare dată, atunci când eram tentat să cred că necazul meu este cel mai mare, îmi aminteam de Ninel, fostul meu coleg şi mă întrebam: oare necazul meu este cel mai mare?
Să auzim de bine!
Sunt un tip optimist şi cred că acest blog a ilustrat cu prisosinţă acest lucru. Au fost rare, foarte rare cazurile când am relatat întâmplări dramatice, iar azi va fi un asemenea caz. Am fost de părere că cei din jurul meu au şi aşa destul de multe necazuri personale ca să nu îi mai împovărez şi eu cu altele. Ce este durerea, sau suferinţa? Ce este ura sau mânia? Cum trecem prin ele sau cum ne marchează? Ce dimensiuni poate căpăta iubirea sau renunţarea? Sun întrebări pe care ni le punem toţi, în mod explicit sau implicit. Dar întâmplarea de mai jos, petrecută cu mai mult timp în urmă, o consider mai mult decât o întâmplare, o consider o pildă.
Suntem un grup bine constituit de colegi de birou. Fiecare cu obiceiurile lui, fiecare cu problemele lui. O singură trăsătură este comună: aceea de a merge, aidoma căruţaşilor, odată pe lună, în ziua de leafă, la nea Fane, patronul unui restaurant vicinal. Acolo nu ne dăm în stambă şi nici nu bem fără rost. O sticlă de bere de persoană ne este suficientă. Baza o constituie consumul cârnăciorilor olteneşti cu caşcaval şi conversaţia. Vorbim, discutăm, socializăm, indiferent de sex, orientare politică sau religioasă.
Participarea este aproape unanimă. Cu o excepţie: Ninel. Ninel este un coleg puţin mai vârstnic decât noi, blând la vorbă, bun meseriaş, bun coleg, dar care nu participă la nicio manifestare cu caracter bahic sau sărbătoresc. Îl acceptăm aşa cum este, după cum şi cum şi el ne acceptă aşa cum suntem.
Azi este zi de salariu şi, ca de obicei, îi dăm onorul lui nea Fane. Aşa cum stăm la mese aşteptând onorarea comenzilor, fiind cel mai nou din grup, mă trezesc întrebând:
- Da’ Ninel de ce nu vine cu noi niciodată?
Convivii mei se uită unii la alţii oarecum nedumeriţi, cu priviri de genul „cum, nu ştie?”. Mitică, liderul şi decanul de vârstă al grupului nostru mă sondează:
- Cum, tu nu ştii nimic despre Ninel?
Grupul urmăreşte în cea mai mare linişte dialogul nostru.
- Nu, nu ştiu, răspund eu. Ce să ştiu?
Răspunsul lui Mitică taie aerul ca o secure:
- Lui Ninel i-au murit toţi trei copiii într-un singur an. Unul după altul, continuă el sec.
Mi se pune un nod în gât. Ştiu şi simt că aici nu este vorba de o glumă proastă. Toţi mă privesc cu gravitate. Acum îmi explic eu părul lui încărunţit prematur, acum îmi explic atitudinea lui retrasă. Mă simt sfâşiat, simt o durere care, deşi nu e a mea, este mai mare decât orice altă durere încercată anterior. Am avut nevoie de zile de zbucium ca să mă obişnuiesc cu ideea. Deşi au trecut ani buni de atunci, şi acum mă trec fiori de groază doar gândindu-mă doar la vorbele lui Mitică care mi-au rezumat tragedia din viaţa lui Ninel.
De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că, pentru mine a fost o pildă. O pildă privind modul în care ne raportăm la viaţa noastră, privind modul cum trecem prin viaţă. De atunci încoace am trecut prin multe necazuri, prin multe încercări, m-au părăsit pentru totdeauna oameni dragi inimii mele, am avut parte de tot felul de suferinţe fizice sau psihice, dar de fiecare dată, atunci când eram tentat să cred că necazul meu este cel mai mare, îmi aminteam de Ninel, fostul meu coleg şi mă întrebam: oare necazul meu este cel mai mare?
Să auzim de bine!
O poveste adevarata trista. Imagini din viata, Vio. Am vazut si eu oameni murind tineri si mereu imi spun ca problemele mele nu exista in comparatie cu cele prin care trec oameni pe care-i cunosc personal sau de care aud de la altii. Tragedii se intampla poate la fiecare secunda si ne-ar coplesi daca ne-am gandi la ele. Un lucru auzit despre cineva cunoscut ma termina, ma face sa nu mai fiu "intreaga" zile de-a randul. Incerc totusi sa par "rece", sa cred ca pot suporta orice. Realitatea este ca orice ne afecteaza mai mult sau mai putin, dar in locul celui implicat nu ne putem pune ca sa stim cum se simte el.
RăspundețiȘtergere