O petrecere de pomină

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
V-am mai povestit de grupul nostru de şoc format din Dorin, Silviu, Niţă şi subsemnatul. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, cum spune poemul, ca să mă opresc aici cu citatul. Ce ne caracterizează nu este diversitatea ocupaţională, ci orele de întâlnire. Niţă este pe post de Vasile Roaită (cel cu sirena…) şi nu mai este nimic neobişnuit să auzim că sună telefonul după orele doisprezece de noapte, pentru că omul a depus un efort deosebit ca să ne dreseze în acest sens. E ora ideală pentru el pentru că, spune el, după această oră nu mai sunt meciuri pe Ghencea, pensionari la cozi şi biciclişti pe alei, iar el tocmai îşi termină de curăţat scamele de pe covor. Aici îmi permit să fac o mică paranteză ca să-mi exprim părerea că omul a suferit probabil o frustrare puternică în fragedă pruncie legat de scamele din casă pentru că, indiferent de ora la care vorbeşti cu el şi îl întrebi ce face, el îţi răspunde că tocmai a terminat de cules o scamă.

Odată făcută adunarea, ne deplasăm în grup compact pe aleile cartierului purtând discuţii pe diverse teme, atât cât permite nivelul fiecăruia. Oricum, rezultatul este clar o îmbogăţire a cunoştinţelor în tentativele noastre de escaladare a condiţiei pe care o avem.

Este o noapte plăcută de iunie, grupul nostru a pornit în plimbarea obişnuită, discuţiile au început. Aşa cum ne fâţâim pe alei cu mâinile la spate, privirile ne sunt atrase de câteva ferestre luminate din spatele cărora se aud sunete specifice unei petreceri cu dans. Ne oprim oarecum stânjeniţi şi ascultăm înghiţind în sec. Ce se petrece acolo este de o tentaţie evidentă.

- Hai să ne întoarcem la tine, zice Niţă arătând către Dorin, şi să punem şi noi de una mică… ne cânţi un boogie la pian…

- Poate peste cadavrul meu putrezit de două luni, se burzuluieşte Dorin. Mi-aţi mâncat tot jambonul şi mi-aţi băut tot sucul de roşii! Iar vecinii… îi ştiţi şi voi: în loc să doarmă noaptea la ora două, se apucă să bată în ţevi! Se duce dracului orice mesaj artistic...

Dăm din capete a semn de solidaritate cu victima, iar Niţă oftează:

- La mine nu vă pot invita că-mi lăsaţi scame pe covor…

- Nici nu vrem, îi răspund eu cu ton, speriat la gândul calvarului ce ar fi urmat.

Rămânem tăcuţi preţ de câteva secunde, scăldaţi doar de acordurile muzicii care se revarsă pe ferestrele apartamentului.

- Hai să mergem la ăştia le petrecere! revine Dorin în forţă.

Ne uităm unii la alţii contrariaţi. Se pare că lui Dorin i-a sărit o doagă, ca să nu zicem că-i diliu.

- Cum să mergi, bre, la ei dacă nici nu-i cunoşti? intervine cu vocea lui baritonală Niţă.

- Nici nu trebuie, continuă Omul cu Idei. Luăm un cadou, ceva, acolo, o atenţie şi un buchet de flori şi…

- Omule, intervine Silviu care, până atunci tăcuse trăgându-se de barbă, ce atenţie ai vrea să le duci? Ştii tu despre ce e vorba? Poate fi nuntă, onomastică, botez, cine ştie ce motiv au găsit ăia ca să petreacă…

- Atunci luăm doar un buchet de flori, nu se lasă Dorin.

- La ora asta? Eu în cimitir nu intru ca să caut, ne atenţionează Niţă.

Dorin îşi îndreaptă privirile spre mine.

- Euuu? Nici mort nu intru în cimitir la ora asta, îi răspund arţăgos. Să intre Silviu că are barbă!

- Bre, eu nu mă las. Haideţi până la colţ, poate găsim acolo vreo florărie deschisă.

Bombănind ne luăm după individ. Ba că nu avem haine corespunzătoare, ba că suntem în sandale… Deşi, în sinea noastră, tare ne-am fi dorit o mică repriză de dans. Ajungem la colţul bulevardului şi, culmea, găsim o florărie deschisă. Cumpărăm un buchet grandios şi ne întoarcem la blocul cu pricina. Din câte se aude, petrecerea nu dă semne de ostoire. Ba, din contră… Ajungem sub ferestre, ne mai sucim odată gâtul în sus şi, trăgând aer în piept, dăm buzna pe scara blocului. În buluceala produsă de năvala trupurilor, mă trezesc cu buchetul în mână. Ajungem în faţa uşii apartamentului cu pricina, iar Silviu îşi înfige hotărât degetul în butonul soneriei. Nu mai e cale de întors… DING, DONG, DING, DONG, DING… sună soneria în disperare. După câteva momente se deschide uşa, muzica izbucneşte pe scările blocului, iar în uşă apare un tip în cămaşă şi cu părul vâlvoi. Ne vede, îl vedem şi, printre firele uriaşe de trandafiri, încerc o tentativă de dialog râzând ca curca’n lemne:

- He, he, bunăăă searaaa! Ştiţi, noi suntem din partea…

Nu apuc să-mi continui introducerea idioată că personajul îmi smulge buchetul din mână şi zbiară cât poate:

- Ştiu, ştiu! Bine aţi veniiiit, bine aţi veniiit! Mă bucur extraordinar! Hai, intraţi urgent că tocmai am pus pus pe masă salamul de Sibiu. Şi caşcavalul şi... dar hai, hai odată, ce staţi aici?

După care se întoarce cu spatele, lasă uşa deschisă şi îşi continuă urletele de bucurie:

- Mamăăă, ce mă bucur! Azi chiar o facem lată! Matildooo, hai şi ia florile!

Era trecut de cinci dimineaţă când ne-am părăsit amfitrionii cântând din toate puterile şi exprimându-ne cele mai calde dorinţe de revedere. Atunci a fost singura ocazie în care ne-am văzut şi ne-am întâlnit. Niciunul dintre noi nu a avut habar cine sunt ceilalţi sau de unde vin. În săptămâna următoare am încercat să regăsesc adresa cu pricina, dar fără succes. Dar a fost una din cele mai reuşite petreceri la care am participat vreodată.
Să auzim de bine!