"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

miercuri, 18 august 2010

Talbot-ul de împrumut

Talbot verdeTalbot albTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Melania e o bună prietenă. Ne cunoaştem de câţiva ani şi s-a dovedit un om de nădejde. Ne-am cunoscut întâmplător, ea lucrând în aceeaşi clădire cu soţia. Aşteptându-mi soţia într-o zi, am văzut maşina Melaniei parcată la bordură şi, evident, am remarcat că e aceeaşi marcă cu a mea. Tocmai când îmi întrebam soţia a cui este maşina, văd că Melania vine spre noi (am aflat ulterior că la sugestia colegelor) şi ne întreabă dacă maşina cu care venisem e a noastră. Dând dovezi sincere de bucurie la auzul veştii că e maşina noastră, femeia a trecut direct la subiect întrebându-mă de unde poate face rost de o pompă de frână. Pentru că, trebuie să vă spun, este vorba de un model de maşină mai rar şi mai deosebit. De aici vine şi ghinionul nostru (adică al meu şi al Melaniei): avem acelaşi model de maşină. Singura deosebire este culoarea: a ei este verde metalizat, a mea este albă. Acu’ v-aţi prins despre ce ghinion este vorba? Când maşina unuia din noi este defectă sau în imposibilitate de utilizare, dăm fuguţa unul la celălalt şi ne împrumutăm maşina. E drept că soţia nu prea a fost de acord cu sistemul făcând nişte referiri la termenii ‚pieptene’ ‚nevastă’ şi ‚împrumutat’, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nici Melania şi nici maşina ei nu aduc prin nimic a pieptene sau a nevastă. Oricum, lucrul nu se întâmplă prea des; maximum de două ori pe an cred că e cifra corectă.
De data asta nu mai e de glumă. Primesc o comandă fermă din partea soţiei ca să-i duc pe naşi la gară, deoarece au un tren în această noapte, undeva către orele 23. Faptul că naşii stau prin Berceni nu e un neajuns. Şi nici faptul că plouă de rupe. Necazul e că maşina noastră e în service pentru revizia periodică. Întrucât mă cunosc bine cu meşterul de ani buni, iar maşina funcţionează perfect am recurs la un sistem testat cu el de când ne cunoaştem: dimineaţa, în drum spre serviciu îi las maşina, banii şi actele pentru ITP, iar el o revizuieşte de o înnebuneşte. A doua zi, fiind în acelaşi drum spre serviciu, trec pe la el, iau maşina şi îmi văd de drum.
O rog pe soţie să vorbească cu Melania dacă îmi împrumută maşina şi să îi spună că voi trece pe la orele 17.30 ca să o iau. Întrucât înţelegerea este perfectată, cum se face sfârşitul programului plec spre domiciliul Melaniei. Le găsesc acasă şi pe ea şi pe maşină şi mă invită în apartament ca să-mi dea actele şi cheile. Aşa cum aşteptam liniştit pe un scaun, o văd că vine şi-mi spune:
- Fii atent! Eu deseară mă duc la discotecă cu Fred (personajul e prietenul ei). Aşa că, atunci când vei veni să o aduci eu s-ar putea să nu fiu acasă. Nici nu ştiu cum să facem...
Stau pe scaun şi îmi storc creierii în găsirea unei soluţii, ştiind că fata va avea nevoie de maşină a doua zi de cu dimineaţă.
- Să ţi le las în cutia poştală? încerc eu o soluţie.
- Nţ. A mea e defectă. I-au rupt copiii din bloc uşa.
- Uite, am găsit, zice ea după câteva momente. Tu îţi faci treaba şi, când ai terminat, vii încoace. Eu voi încerca să vin mai repede. Şi aşa mă simt cam obosită şi nu prea îmi arde de discotecă. Suni, îţi deschid, îmi dai actele şi cheile şi gata!
- Bre, nu te deranjez la ora aia?
- Nţ. Fii serios că nu-ţi stă bine altfel.
Zis şi făcut. Se face ora de plecare, ajung la naşi, îi aburc în maşină (adică pe ei şi bagajele lor), ajungem la gară la ora preconizată, îi văd plecând şi fuga, fuga plec şi eu spre casă, urmând să fac halta promisă la Melania. Ajung la blocul ei, îi parchez maşina pe locul unde obişnuieşte ea şi intru în bloc. Mă opresc în faţa uşii ei şi apăs uşor pe butonul soneriei. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare. Mai fac o încercare, dar tot fără vreun rezultat palpabil. Minutele trec şi eu stau în faţa uşii neştiind ce să fac. Împins de nevoie, pun mâna pe clanţă convins că dacă nu a auzit soneria, cu siguranţă va auzi dacă zgâlţâi clanţa puţin. Surpriză! Uşa se deschide! În jurul meu plutesc inimioare şi fluturaşi în timp ce îmi spun ce frumos s-a gândit ea să lase uşa deschisă pentru mine. Intru în hol şi găsesc lumina aprinsă. Pentru mine este acum clar că se află la domiciliu. Mă uit în stânga şi în dreapta dar nu văd şi nu aud nimic. O strig încet, dar nu primesc niciun răspuns. Îndrăznesc şi intru pe holul spre camere cu gândul că o voi găsi acolo holbându-se la televizor şi trosnind seminţe. În prima cameră nu găsesc niciun supravieţuitor. Intru şi în a doua. Cu tot întunericul, văd în lumina care se strecura din holul intrării o chestie în pat. Fac o paranteză ca să-mi cer scuze pentru termenul ‘chestie’ dar forma pe care o văd în pat nu poate fi definită altfel. Seamănă cu o babă cu bigudiuri, dar nu cred că Melania se dedă la asemenea măşti de noapte. Pun actele şi cheile pe noptieră şi mă gândesc că aş putea face o glumă vie bună înainte de a pleca. Aşa că, mă aplec uşor peste pat şi strig ca la armată:
- Scoală, bre, că ţi-am adus cheile!
În acel moment se produce un fenomen straniu. ‚Chestia’ se ridică brusc şi începe să bântuie prin cameră şi prin holuri înfăşurată în voaluri şi cearşafuri, agitându-şi violent membrele, bătându-se de toţi pereţii şi scoţând sunete ciudate foarte puternice, care aduc în mod uimitor cu expresiile ‚văleu’, ‚vai de mine şi de mine’, ‚săriţi’. Las cheile şi actele şi, zbătându-mă să scap din tentaculele arătării dezlănţuite, reuşesc să o zbughesc pe uşă...
După o noapte nedormită, a doua zi am aflat adevărul. Mama Melaniei se oferise să vină pe la ea în vizită. Auzind propunerea ei, Melania s-a gândit că poate rămâne liniştită la discotecă deoarece eu voi găsi pe cineva acasă. Tot scenariul ar fi mers ireproşabil dacă biata bătrână nu s-ar fi simţit obosită şi nu ar fi vrut să se culce. Melania zice că au fost nevoie de trei vecini şi două hapuri de Diazepam ca s-o potolească pe bătrână, care acum refuză să doarmă cu lumina stinsă zicând că i s-a arătat Pompi, răposatul ei soţ...
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Vio, chiar în halul ăsta ai ajuns... Să sperii bătrânele...
    Foarte haioasă întâmplarea. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Florin Morosan: Man, dacă ai fi văut scena... amândoi eram speriaţi unul de altul şi ne băteam de toţi pereţii...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!