Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Noi îi spunem dl. Costantin. De fapt, el se numeşte Constantin. Are ceva peste patruzeci de ani, dar nu acesta este elementul care ni-l face antipatic, ci faptul că el, el este acel personaj care ia primul cuvântul la toate şedinţele ca să spună că e de acord cu spusele şefului. Oribil! Cum poate spune un om normal că e de acord cu spusele şefului? Tineri suntem, energie aveam, de idei nu ducem lipsă. Aşa că decidem să îi aplicăm un tratament drastic. Necruţător, dacă mă înţelegeţi.
Pereţii camerei în care ne desfăşurăm activitatea sunt acoperiţi de fişete metalice în care ne adăpostim hainele sau documentele din dotare. Cel mai mare, evident că este ocupat de dl. Costantin. În fiecare zi, omul acţionează după o procedură proprie: intră în birou, se dezbracă, îşi agaţă hainele în fişet (ce oroare, pe un umeraş!), îşi ia pe el un halat de lucru (din fişet) şi se aşează la birou. Fişetul lui se dovedeşte suficient de încăpător pentru Tică, cel mai mic de statură din grupul nostru de asalt. Diferenţa de statură este compensată din plin de o voce deosebit de groasă, ca să nu zic baritonală.
Azi Tică a venit mult mai devreme şi l-am introdus prin băgare în fişetul d.lui Costantin. Disciplinaţi şi dornici de muncă, ne răspândim pe la birourile din dotare, aşteptând cu cel mai mare interes sosirea victimei potenţiale. Era evident că toţi suntem extrem de preocupaţi de problemele pe care le avem de rezolvat.
Intră dl. Costantin. Noi continuăm să lucrăm cu cea mai mare atenţie, cu atât mai mult cu cât nu obişnuieşte să ne salute.
Dl. Costantin îşi scoate pardesiul. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin deschide uşa fişetului. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin dă să-şi bage măna în fişet ca să extragă umeraşul. Noi continuăm să lucrăm.
Tică iţeşte capul brusc dintre hainele aflate în fişet şi scoate un BAU! cât se poate de răsunător. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin face PLEOSC! atunci când cade ca o scândură pe pardoseala camerei fără un cuvânt. Noi ne repezim să căutăm o sticluţă cu amoniac sau cu oţet pentru că vedem că nu se mai ridică.
Să auzim de bine!
Noi îi spunem dl. Costantin. De fapt, el se numeşte Constantin. Are ceva peste patruzeci de ani, dar nu acesta este elementul care ni-l face antipatic, ci faptul că el, el este acel personaj care ia primul cuvântul la toate şedinţele ca să spună că e de acord cu spusele şefului. Oribil! Cum poate spune un om normal că e de acord cu spusele şefului? Tineri suntem, energie aveam, de idei nu ducem lipsă. Aşa că decidem să îi aplicăm un tratament drastic. Necruţător, dacă mă înţelegeţi.
Pereţii camerei în care ne desfăşurăm activitatea sunt acoperiţi de fişete metalice în care ne adăpostim hainele sau documentele din dotare. Cel mai mare, evident că este ocupat de dl. Costantin. În fiecare zi, omul acţionează după o procedură proprie: intră în birou, se dezbracă, îşi agaţă hainele în fişet (ce oroare, pe un umeraş!), îşi ia pe el un halat de lucru (din fişet) şi se aşează la birou. Fişetul lui se dovedeşte suficient de încăpător pentru Tică, cel mai mic de statură din grupul nostru de asalt. Diferenţa de statură este compensată din plin de o voce deosebit de groasă, ca să nu zic baritonală.
Azi Tică a venit mult mai devreme şi l-am introdus prin băgare în fişetul d.lui Costantin. Disciplinaţi şi dornici de muncă, ne răspândim pe la birourile din dotare, aşteptând cu cel mai mare interes sosirea victimei potenţiale. Era evident că toţi suntem extrem de preocupaţi de problemele pe care le avem de rezolvat.
Intră dl. Costantin. Noi continuăm să lucrăm cu cea mai mare atenţie, cu atât mai mult cu cât nu obişnuieşte să ne salute.
Dl. Costantin îşi scoate pardesiul. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin deschide uşa fişetului. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin dă să-şi bage măna în fişet ca să extragă umeraşul. Noi continuăm să lucrăm.
Tică iţeşte capul brusc dintre hainele aflate în fişet şi scoate un BAU! cât se poate de răsunător. Noi continuăm să lucrăm.
Dl. Costantin face PLEOSC! atunci când cade ca o scândură pe pardoseala camerei fără un cuvânt. Noi ne repezim să căutăm o sticluţă cu amoniac sau cu oţet pentru că vedem că nu se mai ridică.
Să auzim de bine!
:)).....voi nu sunteti normali:))....dar ia-ti aplicat o corectie pe masura :))
RăspundețiȘtergereDa, am momente când şi eu cred aşa ceva... Ai răbdare că i-am mai făcut una...
RăspundețiȘtergere