Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietena şi colega mea Roxana a trebuit să plece într-o delegaţie la Timişoara. Momentul nu a fost cel mai potrivit. Avusese un program foarte încărcat în ultimele săptămâni, atât acasă, cât şi la serviciu. Numai de delegaţia asta nu-i ardea. Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuia să stea câteva zile. Iar temerile cele mai sumbre s-au adeverit: şi acolo a avut foarte mult de lucru. Abia aştepta să ajungă la hotelul unde era cazată, că pica moartă până a doua zi.
Dar a venit şi momentul izbăvirii: treaba a fost terminată şi a trebuit să se întoarcă acasă, în Bucureştiul ei iubit. Cum a ieşit de la instituţia unde fusese, s-a repezit la hotel, şi-a luat bagajele în fugă şi tot în fugă a plecat spre gară, dornică de a ajunge grabnic acasă. S-a suit în vagon, şi-a aburcat bagajele în plasă şi s-a aşezat într-un colţ al compartimentului cu jacheta peste faţă, cu gândul la un supliment de somn, cu atât mai mult cu cât ştia că legănatul vagonului o va adormi imediat. Ceea ce s-a întâmplat.
Ca prin vis aude glasul controlorului:
- Vă rog biletul la control!
Buimăcită, cu privirea abulică, dă jacheta la o parte şi, în timp ce scotocea în poşetă după bilet, aruncă o privire pe geam.
- Ce râu este ăsta aşa de mare? îl întreabă ea pe controlor.
- Nu este râu, doamnă. Este fluviu şi se numeşte Dunărea. În zece minute ajungem la graniţa cu sârbii!
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!