De ce nu îmi plac filmele americane (12)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iar acum să vedem bomboana de pe tort: ţinutul lanternei în mână. Există în fizică, mai precis în optică, o mică definiţie care se referă la raportul dintre intensitatea luminoasă şi distanţă. Ea (adică definiţia) ne spune că intensitatea luminii scade proporţional cu pătratul distanţei. Altfel spus, dacă depărtezi sursa de lumină cu un multiplu de doi, intensitatea va scădea cu un multiplu de patru. Cel mai lesne se poate observa aplicarea ei la proiectoarele de ceaţă ale autoturismelor. Acestea (adică proiectoarele) sunt montate pe bara din faţă, cât mai jos posibil pentru ca să fie cât mai aproape de carosabil. De altfel, e o lege pe care o aplicăm instinctiv, ori de cîte ori e nevoie să luminăm ceva: apropiem sursa de lumină de obiectul vizat în loc să o depărtăm. Ei, dar fizica nu are aplicare în filmele americane. Acolo (adică în filmele americane) personajele apucă lanterna astfel încât oglinda este orientată spre spatele mâinii. În acest caz, singura posibilitate de a lumina un obiect este să ridici braţul, îndoindu-l din cot. Doar astfel oglinda va fi îndreptată spre faţă. Dar acest lucru este împotriva firii. În primul rând pentru că depărtează sursa de lumină de obiect prin ridicare. În al doilea rând pentru că va duce la oboseala rapidă a mâinii (chiar şi un sportiv va trebui să recunoască faptul că e pur şi simplu obositor să ţii mâna în sus îndoită din cot). În al treilea rând se pierde mai mult de jumătate din mobilitatea oferită de încheietura pumnului. Puteţi verifica singuri acasă (chiar în prezenţa unui copil sub 12 ani) ce mobilitate şi cât de uşor puteţi lumina spaţiul din faţă dacă ţineţi braţul coborât pe lângă corp şi cât de mult se reduce această mobilitate atunci când îl ţineţi ca un actor american. În situaţia lor (adică a actorilor americani) practic, ei nu pot lumina absolut de loc în sus, iar cea mai mică mişcare a pumnului va orienta lumina spre picioarele lor şi nu în faţa lor. Poate că aceste rânduri îi vor ilumina şi pe ei.
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Hai să lăsăm lucrurile macabre şi să mergem mai departe. Cu un şablon vesel, cel al fularului nemişcat. Aceasta e o experineţă din categoria celor pe care le puteţi face şi acasă. Recomandabil este să rugaţi întâi un prieten să o facă. El, ras, tuns şi frezat, iese din clădirea unde îşi are domiciliul stabil sau flotant şi face câţiva paşi, până la colţul străzii, în căutarea unui taxi liber. Îmbrăcămintea îi denotă poziţia socială: smoking, ghetre de lac, mânuşi fine, pardesiu şi fular. Nelipsitul fular. Care, în mod evident, nu îl poartă băgat pe sub gulerul pardesiului, ci peste. Camera îl urmăreşte până aproape de staţia de taxiuri. Dragii mei, n-o să vă vină să credeţi, dar în tot acest timp fularul nu se mişcă! Tare, nu?
Vă dau cuvântul meu că am încercat experienţa şi nu doar odată şi nu într-un singur anotimp. Indiferent câ de gros şi de greu era fularul, acesta începea să fâlfâie până să apuc să parcurg 2 metri şi 73 centimetri. Era suficient doar să încerc să merg, să am doar intenţia. Am încercat diverse variante: cu vântul din spate, din faţă sau din lateral (27 grade din nord-estul meu), fără vânt, în masivul Hăşmaş sau pe plajă la Mamaia, indiferent de situaţie sau de loc, fularul se mişca. Nu s-a născut încă pământeanul care, aflat în mişcare şi cu fularul la gât, acesta (adică fularul) să nu se mişte. De fapt, exprimarea corectă ar fi să nu îi fâlfâie.
Ştiu, v-am luat prin surprindere, aşa că vom analiza o chestie ceva mai blândă. Mai precis, e vorba de centura de siguranţă. Cu ani în urmă, rula la televizor un serial în care personajele (membrii unei familii), fuseseră teleportaţi în timpuri preistorice. După ce trec prin numeroase aventuri cu şi fără dinozauri, iată că vine şi momentul aşteptat al evadării printr-o gaură temporală apărută temporar. Evident, evadarea nu se putea face decât folosind binefaceriile oferite de un SUV cât toate zilele. Timpul se scurgea cu repeziciune, gaura se tot micşora şi ei abia reuşiseră să intre în maşină. Dar, vine şi momentul izbăvirii: evadarea! Ce credeţi că fac personajele noastre? Îşi fac cruce? Nu. Închid ochii? Nici gând. Încep să ţipe? Aiurea. Ei îşi prind centurile de siguranţă! Asta în timp ce fiecare secundă trecută era un pas spre rămânerea acolo. Indiferent cât de periculos e un criminal, indiferent de cât de grăbit e un poliţist în urmărire, acesta (adică poliţistul) nu va pleca până nu îşi prinde centura de siguranţă, chiar daca asta îi oferă banditului şansa de a ajunge în Argentina. Ce să mai poţi zice? E o atitudine plină de învăţăminte.
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să mai scoatem din sac o perlă. Aceea a personajului care zboară prin aer după ce a fost împuşcat. Oh, ştiu, e un moment dificil, aşa că vă rog să ţineţi în continuare copiii departe de aceste rânduri. Ei (adică un el şi un alt el) stau faţă în faţă la 50 m pe uliţa principală. Feţele lor sunt sculptate în granit. Mâinile, uşor depărtate de corp aşteaptă cea mai mică ezitare a adversarului pentru a acţiona. Şi nenorocirea se întâmplă: unul din ei clipeşte. Instantaneu, mâna celuilalt apucă revolverul, îl scoate din toc şi apasă trăgaciul. Adversarul plăteşte din plin greşeala făcută: după ce zboară vreo 2 metri cade mort în mijlocul aceleiaşi uliţe de care vorbeam la început. Fraţilor, vă dau o veste proastă: aşa ceva nu se poate întâmpla. Din cel puţin două motive cumulate. Unul ar fi ca organismul respectivului să fie format dintr-un aliaj de beton armat şi titan, astfel ca glonţul să nu îl străpungă. În acest caz e posibil ca, un glonţ de revolver să îl clatine şi, eventual, să îl dărâme. Al doilea ar fi ca glonţul să aibă cel puţin o suprafaţă de 2 metri pătreți, astfel încât să îl plesnească şi nicidecum să treacă prin el. Toate astea din simplele motive că rezistenţa pielii (şi a ţesuturilor în general) este mult prea mică faţă de cât ar avea nevoie ca să se opună energiei dezvoltate de impactul cu glonţul şi că inerţia unui corp de, să zicem, 75 kg e mult mai mare decât energia cinetică produsă de mişcarea unui glonţ de câteva grame. Dar, atât timp cât glonţul îl penetrează (chiar dacă ar fi de obuz) nu are cum să îl arunce în spate ci, cel mult să îl spulbere (în cazul obuzului).
Şi pentru că mişcarea implică multă transpiraţie, haideţi să vedem şablonul cu tricoul ud de transpiraţie. Nu cred că există vreo persoană de cetăţenie română, indiferent de orientarea politică, religioasă sau sexuală care să nu fi observat că, atunci când un personaj dintr-un film american transpiră, aceasta (adică transpiraţia) nu poate avea altă formă pe pieptul tricoului decât un triunghi cu vârful în jos.
Am abordat diverse discipline sportive care implicau mai multă sau mai puţină transpiraţie şi mai multe sau mai puţine tricouri. Dar niciodată, absolut niciodată pata de transpiraţie nu a avut această formă. Dacă te afli în mişcare, cum este cazul alergării sau al ciclismului, transpiraţia nu apucă să mai coboare pe piept decât la oprire. Dacă îţi foloseşti braţele sau picioarele pe un aparat care nu implică deplasarea ta în spaţiu, transpiraţia se va aduna pe sau sub sâni, iar pe spate, pe toată lăţimea omoplaţilor, şi nicidecum sub forma unui triunghi. Din numeroase încercări efectuate pe propria piele şi pe propriul tricou am putut obţine o atare pată doar dacă mi-am turnat o cană de apă în cap.
Senzaţia pe care o am este aceea că cei de la recuzita filmelor americane au asemenea exemplare de tricouri gata vopsite ca să pară ca mai sus, fără să se gândească nicio clipă la efortul bieţilor actori...
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu am mai scris cam de multişor despre ceea ce mă enervează atunci când încerc să urmăresc un film american. Am zis încerc pentru că nu reuşesc niciodată să le vizionez până la capăt din motive deja spuse sau pe care vi le voi spune în continuare.

Un şablon tembel (na, că m-am enervat) este cel al lucrului la calculator. De fapt, aici ca şi în cazul şablonului cu frigiderul, este o combinaţie de două şabloane: cel al lucrului la tastatură şi cel al imaginii ecranului proiectată pe faţa personajului. Dragii mei, vă precizez că ar trebui să trimiteţi copiii la culcare pentru că se vor spune lucruri grele în continuare. Să le luăm pe rând. Există o probabilitate destul de mare ca mulţi din cei ce citiţi aceste rânduri să aveţi abilităţi în acest domeniu. Vreau să zic, al calculatorului. Comenzile date de pe tastatură se numesc (în mod popular) short cut-uri. Oricât de puţini neuroni ai avea, dacă ar trebui să proiectezi un sistem de introducere a datelor de pe tastatură, ţi-ai da seama că nu poţi da o comandă de execuţie apăsând o singură tastă. Pur şi simplu pentru că bietul computer nu ar avea de unde să ştie că tu îi dai o comandă de execuţie sau că vrei să scrii o literă. Şi atunci, nişte oameni, ceva mai inteligenţi ca regizorii americani, au conceput un sistem care să facă delimitarea: o tastă de schimbare a funcţiei iniţiale sau combinaţii de două sau trei taste pentru a da o comandă de execuţie (ALT+o literă sau CTRL+o literă sau ALT+CTRL+o literă etc). Acest fapt elementar face viaţa uşoară atât operatorului, cât şi calculatorului. Ei bine, nu şi în filmele americane. Acolo, oamenii scriu într-o veselie bătând doar câte o tastă. Iar aici, fără să fiu răutăcios, cred că mai pot face o remarcă: niciodată ceea ce se scrie nu apare în vreo fereastră de dialog. Personajele scriu orbeşte, fără să ştie ce au scris şi fără posibilitatea corectării, din moment ce nu apare nicăieri ceea ce scriu ei cu atâta ardoare. Dar cruzimea regizorilor nu se opreşte aici, ei evită sistematic utilizarea dispozitivului atât de cunoscut sub numele de mouse. Iar un devizist (persoană care se ocupă de calculul şi optimizarea timpilor de lucru) vă va putea face un calcul simplu: ce e mai rapid, să foloseşti cel puţin trei degete ca să tastezi o amărâtă de literă sau un clic pe mouse? Şi aici s-ar mai putea adugă şi altele: de câte ori ajunge în faţa calculatorului, eroul nostru nu are nicio emoţie sau confuzie. Cunoaşte perfect orice sistem de operare, orice instrument de lucru (deşi specificitatea lor diferă extraordinar de mult), nu greşeşte niciodată, deşi nu vede ce scrie şi nu poate corecta etc. Toate astea din comenzile de pe tastatură. Aţi trimis copiii la culcare? Pentru că acum vom analiza tema monitorului. Personajul nostru stă aplecat spre monitor. Camera îl filmează ca şi cum ea (camera) s-ar afla în monitor. Scena e dramatică, o rachetă nucleară tocmai a scăpat de sub control şi se îndreaptă ameninţător spre New York (în SUA, nu există, dacă ne luăm după locul de desfăşurare al filmelor, alte oraşe decât New York, Washington, Los Angeles, Seattle şi San Francisco). Personajul nostru, lac de sudoare, se chinuie să spargă codul de activare (sau dezactivare, depinde cât sunteţi de optimişti). Pe faţă i se perindă şiruri luminoase de cifre. Cum adică i se perindă şiruri de cifre pe faţă? Acest lucru nu are cum să se întâmple conform legilor fizicii pământeşti. E drept că faţa lui poate să apară mai luminată sau mai întunecată (după cum e şi ecranul), dar şiruri de cifre nu au cum să apară. Pentru simplul motiv că, dacă am dori ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să îi proiectăm în faţă raze de laser. Pe lângă faptul că monitoarele nu au aşa ceva în interiorul lor, nici nu ar fi omeneşte. Numai o rază laser poate genera un caracter perfect conturat pe mutra personajului la 40 cm de ecran. Adică o rază de lumină monocromă şi coerentă. În niciun caz un ecran, indiferent de modalitatea de obţinere a imaginii. Nu vreau să mai intru în detalii anatomice (tocmai am măcat) în ceea ce priveşte alcătuirea ecranelor de monitoare, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt.

Să auzim de bine!

De ce nu iubesc filmele americane-Precizia premeditării (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Timp de şapte episoade v-am împuiat capul cu motivele pentru care nu îmi plac filmele americane. Ei bine, credeaţi că scăpaţi, nu? Aşa este, nu aţi scăpat, mai am un motiv. Este motivul care face atracţia filmelor poliţiste, este ceea ce eu numesc şablonul preciziei premeditării.

Nu sunt poliţist şi nici nu desfăşor activităţi în domeniu. Dar am observat cu stupoare că, un simplu drum până la Billa implică riscuri niciodată ştiute sau măcar presupuse. În orice moment apar variabile care mă abat de la planul iniţial: e un echipaj de poliţie în dreptul intrării şi atunci nu pot tăia linia continuă, aşa cum aş dori, nu găsesc imediat cărucior sau dacă găsesc nu îl pot decupla de celelalte, dacă intenţionez să cumpăr făină de Dobrogea găsesc făină de Baia Mare, rândul la care mă aşez se opreşte pentru că se blochează casa sau suntem anunţaţi să mergem la altă casă pentru că asta s-a închis şi multe altele. O mulţime de lucruri care se întâmplă cum vor ele, nu cum aş vrea eu şi care îmi dau peste cap orice estimare de timp sau fapte. Ei bine, nimic din toate astea nu se întâmplă în filmul poliţist.

Marele spărgător de bănci stabileşte cu şoferul ca acesta să vină fix la 14.27 în faţa băncii ca să-l ia şi, culmea, şoferul nu numai că vine fix la ora stabilită de parcă ar circula singur prin aglomeraţiile americane, dar găseşte loc de parcare chiar în faţa băncii.

Poliţistul urmărit de criminalul fioros nu numai că se refugiază pe acoperişul clădirii (locul cel mai indicat pentru a fi prins la strâmtoare) dar, în momentul când banditul scoate pistolul ca să tragă, ei bine, exact atunci trece pe şoseaua alăturată un camion plin ochi cu bumbac sau cutii din carton, iar bravul poliţist nu ezită să se arunce şi astfel scapă.

Banda veroasă care atacă o bancă multinaţională în plină zi ştie cu precizie de secunde când va veni poliţia, când aceştia vor tăia curentul sau fix momentul când trupele speciale vor interveni. Nimic nu îi poate întârzia pe aceştia în respectarea graficului făcut de bandiţi. Nu există aglomeraţie, nu există pene, nu există niciun factor perturbator.

Răpitorii nemiloşi ai unor copii nevinovaţi cer depunerea pungii cu bani într-un coş de gunoi, coş care se găseşte fix în locul indicat de ei şi pe care nu îl scotoceşte niciun vagabond.

Urmăriţi sau urmăritori, cu toţii ştiu când vor găsi loc de parcare, când va trece sau nu trenul, la ce oră fixă va veni vecinul care s-a dus să-şi cumpere o sticlă de lapte, iar victima va veni fix la ora presupusă de infractori şi va face exact ce aceştia au presupus. Niciodată nu am văzut vreo scenă în care bandiţii să estimeze că victima să nu închidă uşa şi, când colo, aceasta închide uşa stricând tot scenariul.

Trăiesc într-o lume reală, înconjurat de întâmplări reale, iar aceste exactităţi şi lipsa oricărei abateri mă determină să îmi doresc tare mult să trăiesc şi eu ca în film. Măcar odată pe săptămână, atunci când merg la cumpărături...

Să auzim de bine!

De ce iubesc filmele americane

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Pe durata cât v-a luat ca să citiţi şapte postări, v-am împuiat capul cu motivele pentru care mie NU ÎMI plac filmele americane.

Iată că roata se învârteşte şi a venit momentul ca să vă spun de ce ÎMI plac filmele americane! Paradoxal, nu? Şi totuşi, asta e realitatea. Sau, cel puţin, asta a fost acum câteva zile când s-a petrecut întâmplarea de mai jos...

Este ora 8, 45 de minute şi 11 secunde, iar eu intru cu paşi voioşi în ritmul muzicii greceşti care îmi răsună în căştile din urechi în magazinul Bubulinei. Printr-o coincidenţă pe care nu reuşesc să o descifrez, vânzătoarea a fost poreclită de aborigenii zonei cu numele eroinei Războiului de Independenţă din Grecia. Nu sunt omul care distruge tradiţii, aşa că am preluat apelativul fără crâcnire. Pentru a clarifica lucrurile, Bubulina este vânzătoarea din magazin. Care magazin? Păi, nu altul decât micul magazin aflat la parterul unui bloc, în apropiere de locul meu de muncă. Este magazinul în care intrăm aproape toţi supravieţuitorii din clădirea de birouri în care ne aflăm sediile pentru a ne cumpăra cele necesare unei mici sau mari gustări. Eu, care nu mănânc decât odată pe zi şi atunci seara, când ajung acasă, intru dimineaţa pentru a-mi cumpăra un covrig, o brioşă sau un produs de panificaţie asemănător.

Aşa şi azi. Intru în stabiliment, salut (că deh, nu era să mă salute vânzătoarea) şi încep să mă caut prin buzunare pentru găsirea fondului bănesc necesar achiziţionării covrigului zilnic. În timp ce execut această acţiune care, în cazul meu, solicită o îndemânare deosebită, observ că în faţa mea se află o femeie. Este tradiţionala femeie de cartier bucureştean, în capot şi cu papuci, venită să ia pe datorie un pachet de ţigări şi o sticlă de vodcă. Intrată în magazin cu ceva timp înaintea mea, cele două femei se află în toiul unei discuţii aprinse.

- Ori, io, i-am spus de atâtea ori să nu mai vie mangă acasă, fi-i-ar capu’ lui al dreac’, zice femeia

- Îhi, zice Bubulina, întrebându-mă din ochi ce doresc.

- Pen’ că, de câte ori vine se ia de omu’ meu care e bolnav şi ne bate şi pă mine şi pă fie-mea, nu l-ar mai răbda pământu’ dă beţivul dreacului, continuă femeia.

- Aha, o susţine Bubulina şi dă din cap că da, a înţeles că vreau un covrig.

- Când l-am văzut şi aseară că intră mangă în casă i-am şi spus: băăă, să fii tu al dreac’ că iar eşti beat ca un porc! Înţelegi?

- Înţeleg, o încurajează Bubulina şi întinde mâna să preia mărunţii găsiţi de mine prin fundul buzunarului.

- La care el, nici una, nici două, începe să mă înjure pă mine!

Mă opresc din căutat aşteptând curios ca femeia sădea drumul benzii cu înjurăturile proferate. Dar, dovedind o cultură fină şi maniere alese, femeia se opreşte în a le relata pe cele ale ginerelui, potopindu-ne în schimb cu recitalul de cunoştinţe proprii în materie.

- Aşa că, începe ea pomelnicul, i-am spus: băăă, să-ţi sară ochii pe plita încinsă, nenorocitule care ieşti, să-ţi crăpe inima când dai la cric, să n-ai parte dă mine şi dă Mioara (asta e fie-mea, completează ea) când ţi-o fi ţie lumea mai dragă, să…

În acest moment, dovedind o prezenţă de spirit ieşită din comun precum şi un antrenament îndelungat în vizionarea filmelor poliţiste americane, Bubulina o opreşte cu un gest ferm, spunându-i:

- Fii atentă că tot ce spui poate fi folosit împotriva ta!

Iată, dragii mei, de ce îmi plac filmele americane…

Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (7)

Într-o suită de postări publicată prin 2009, pe la începuturile activităţii mele de blogger, începusem să vă povestesc de nu îmi plac filmele americane. Să vă amintesc doar două aspecte care mă fac să schimb canalul de fiecare dată. Scena ventilatorului care se învârteşte lent, cu o lumină în spate nu lipseşte din niciun film de acţiune (vezi „Die hard” sau „Total recall”). Cel puţin, eu nu am văzut niciunul în care să lipsească. Al doilea este stabilirea aiuritoare a punctelor cardinale. Chiar dăunăzi am schimbat canalul după ce am auzit unul din personaje spunându-i altuia: tu o iei prin nordul clădirii! Deşi am trecut prin numeroase şcoli şi am o imaginaţie bogată, nu îmi pot imagina cum poţi stabili punctele cardinale ale unui clădiri, altele decât cele geografice (pentru că am auzit şi formularea: tu vei ocoli maşina pe la sud! Deci maşina, ca şi clădirea de mai sus, au cel puţin un punct cardinal, dar ştiut doar de personaje…).
Sâmbătă, în timp ce eram la masa de prânz, nu am de lucru şi pornesc televizorul. Nu ştiu prin ce întâmplare cumplită, aparatul porneşte chiar pe postul Romantica unde rula un film american. Scena e idilică. Ea, jucându-se plină de răsfăţ cu un ursuleţ, se aşează pe scaun lângă el, care lucra la un birou, şi îi spune alintându-se:
- Dacă vreodată vom avea vreau copil, vreau să îmi promiţi că vom avea în fiecare zi o discuţie ca doi adulţi...
Sunt în plin avânt de a duce lingura cu ciorbă la gură când, respectiva replică îmi blochează toate transmisiile nervoase către muşchii din dotare. Rămân nemişcat preţ de câteva secunde cu lingura la nivelul urechii. Trebuie să mă calmez pentru că, altfel mă paşte ulcerul din cauza enormităţilor auzite. Copila pune mâna pe telefon şi sună la 112. Auzind operatoarea care o sfătuieşte ca să apese pe tasta 1 pentru meniu, copila spune:
- Eu aş dori nişte cartofi prăjiţi, dacă se poate…
Soţia încearcă să-mi aplice manevra Rorschach. Stop! Aici cred că am început să le aburesc… Testul acesta este unul de imaginaţie, nu de resuscitare. În fine, soţia îmi aplică o manevră. Buna şi bătrâna mea mamă încearcă să-şi bage mâna pe gâtul meu spunând că a mai făcut aşa ceva cu o vacă după ce înghiţise un cotor de măr… E nevoie de două pahare cu apă plată şi unul cu apă denivelată ca să-mi pot coordona musculatura adecvată.
Cum adică? Scenaristul îşi imagina că, odată ce devine tată, un adult nu face altceva decât să umble în patru labe prin casă strigând tuu-tuu şi să doarmă ghem cu degetul mare în gură? O discuţie de genul „Mami, mi-ai făcut pacheţelul? Da, iubitule, dar nu uita când ieşi de la serviciu să treci să mai cumperi unt de arahide” nu mai are loc între doi adulţi după ce aceştia au un copil? Sau o discuţie de genul “Iubitule, iar au sunat cei de la gaze să întrebe când plătim factura. Da, mami, aştept să vină prima aia odată şi direct la ei merg” nu mai este o discuţie între doi adulţi şi nu-şi mai are rostul între doi adulţi care au un copil? Ce credea scenaristul ăla idiot că discută doi adulţi care au un copil? Ma-ma, pa-pa, ca-ca şi atât până încolo, spre optsprezece ani ai copilului? Nu mai au probleme cu robinetul care s-a stricat la bucătărie, cu acoperişul de la garaj care lasă ploaia să intre, cu cumpăratul detergenţilor sau mersul la coafor, cu bătutul şniţelelor sau creşterea preţului la mazăre?
Iată, dragii mei, încă un motiv pentru care nu îmi plac filmele americane.

De ce nu îmi plac filmele americane-Pungile (6)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
După cum spuneam şi în articolele anterioare, nu suport filmele americane. Rar e momentul când reuşesc să mă abţin şi să-l vizionez de la cap la coadă. De obicei, schimb canalul sau scot CD-ul atunci când îi văd cum ţin lanterna (vezi articolul meu anterior). Dar imaginaţia regizorilor americani este nesfârşită atunci când e vorba de şabloane. Care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, mă irită. Iar unul din şabloanele dominante ale filmografiei americane din toate timpurile este cel al pungii. Mare, maro, din hârtie groasă, aceasta apare uneori în film de mai multe ori decât personajul principal. Bine, veţi spune cu amabilitatea care vă caracterizează, şi ce au pungile astea de te revoltă atât de cumplit? Ei bine, nu pungile în sine mă revoltă, ci purtătorii lor. Niciodată, dar absolut niciodată nu am văzut vreun personaj dintr-un film american care să ducă de toarte o sacoşă, din aceea, care să atârne în mâini. Nu! Ei duc întotdeauna în braţe minimum o pungă.
Deşi este modalitatea cea mai obositoare pentru muşchii braţelor,
deşi este modalitatea cea mai incomodă de ţinut,
deşi este modalitatea prin care mâinile îţi sunt complet imobilizate,
deşi e modalitatea prin care în mod sigur ceva ţi se va vărsa din pungă, ei bine, ei nu renunţă! Chiar dacă, aşa cum reiese adesea şi din film, le varsă de cele mai multe ori,
chiar dacă îi pune în imposibilitate de a deschide uşa,
chiar dacă nu îşi pot îmbrăţişa copiii. Se pare că nimic nu îl poate împiedica pe americanul mediu să ducă pungi în braţe. Îmi vine greu să cred că acesta este comportamentul curent al americanilor. Dar punga americană va fi purtată întotdeauna în braţe cât timp va fi film american pe pământ.
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Să continuăm cu alte nerozii, că mai sunt destule. Iată, este vorba de şablonul numărului de telefon. Haida de, vor zice scepticii, ce şablon poate fi acesta? Este. Pentru că, deşi am ajuns la o vârstă, nu am reuşit să văd decât un singur film american (subliniez, unul singur) în care numărul de telefon începea altfel decât cu 555. Ei, acum v-aţi prins? Ori de câte ori e cazul să fie pomenit un număr de telefon, acesta începe invariabil cu 555. Deşi, scriind aceste rânduri, îmi vine ideea că acesta ar putea fi prefixul centralei telefonice a studiourilor de filmare. De unde li se dă legătura în teritoriu...

Urmează unul din cele mai populare şabloane tâmpite. Sau unul din cele mai tâmpite şabloane populare. Este cel al băutului berii. Acest şablon face parte din categoria “să nu faceţi aşa ceva acasă”. El (sau ea, nu are importanţă pentru că toţi se comportă la fel) stau la masă sau la bar sau lângă frigider sau unde mama naibii vor. Cu o mână ţine sticla de bere, cu cealaltă o desface, după care se petrece minunea: duce sticla la gură şi bea fără să dea capul pe spate! Da, aţi citit bine, fără să dea capul pe spate. Eroul filmelor americane nu mişcă absolut de loc capul atunci când bea bere. Sau dacă îl mişcă, îl mişcă în jos. Mişcă doar sticla, ridicând-o de fund. Să recapitulăm: capul stă drept şi nemişcat, gura sticlei stă lipită de buze, iar eroul ridică uşor sticla de fund şi bea aproximativ 12 mililitri de bere. Personal, am încercat aşa ceva la o petrecere sau, cum i se spune prin Teleorman, la un party. Tot ce am reuşit a fost să mă ud tot de bere şi să-mi alertez prietenii care nu au ştiut cum să cheme mai repede un taxi ca să mă ducă acasă, zicând că am băut destul şi ar trebui să mă odihnesc puţin.

Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Altă ciudăţenie tipică filmelor americane este scena condusului la maşină. Dar bine, vor zice detractorii mei, ce are anormal în ea o banală scenă a condusului unei persoane la maşină? Are, vă zic eu. Fiţi atenţi, pentru că e nevoie şi de puţină aritmetică.

Ei (adică un el şi o ea) ies din restaurant. Amabil, valetul a tras maşina la ieşire. Galant, el o conduce ţinând-o protector de braţ până la uşa din dreapta (cum priveşti maşina pe sensul de mers), o deschide şi o invită să ia loc. După care (şi aici vă rog să fiţi atenţi), el nu se duce să ocupe locul şoferului prin faţa maşinii, ci prin spatele ei! Şi ce dacă, mă vor întreba cei care au fost mai puţin atenţi. Păi, hai să facem o mică socoteală. Dacă ar merge prin faţa maşinii, ar avea de parcurs lungimea unei aripi (cea din dreapta), o lăţime de maşină (botul maşinii) şi încă o lungime de aripă (cea din stânga). În varianta folosită în filmele americane, el parcurge o lungime de portieră (cea din dreapta spate), o lungime de aripă (din dreapta spate), o lăţime de portbagaj (să presupunem că e egal cu lăţimea botului), încă o lungime de aripă (cea din stânga spate) şi încă o lungime de portieră (cea din stânga spate).

Acum, haideţi să socotim: în primul caz avea de parcurs două lungimi de aripă (presupunând că aripa din dreapta e egală cu cea din stânga) plus o lăţime de maşină. În al doilea caz, are de parcurs două lungimi de portieră plus două lungimi de aripă plus o lăţime de maşină. Ei, acum, care distanţă e mai lungă? Dar, se pare că niciun efort nu e suficient pentru eroul american atunci când vrea să fie galant.

Şi mai sunt şi altele…

Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O altă aiureală (ca să zic aşa) caracteristică filmelor americane este şablonul frigiderului deschis. De fapt, ca să respectăm adevărul istoric, aici sunt două şabloane care, de cele mai multe ori, apar împreună, în sensul că, la şablonul frigiderului se adaugă şi cel al laptelui. El, trezit brusc de un vis urât, se îndreaptă bâjbâind spre frigider, îl deschide şi scoate o sticlă (cutie) de lapte. Dar lasă uşa deschisă, fraţilor! Întotdeauna lasă uşa deschisă! Secvenţe întregi frigiderul stă cu uşa deschisă. Ba chiar (şi aici rog CNA să îmi ierte limbajul ireverenţios) am văzut filme în care pleacă din bucătărie şi lasă uşa deschisă! E mult peste puterile noastre europene. Dar să depăşim momentul. Cum ziceam, scoate sticla (sau cutia) de lapte şi îşi toarnă o cană pe care o bea imediat. Rece! Nu veţi vedea vreun film american în care vreunul din personaje să bea laptele încălzit.
La scena patetică a băutului laptelui rece se poate adăuga lesne scena untului de arahide. America (mai precis, SUA) este o ţară uriaşă, cu un potenţial economic pe măsură. Nu îmi pot imagina ca, în ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor şanselor, să existe doar producători de unt de arahide. „Tommy, nu uita să-ţi iei untul de arahide cu tine” sau “Tommy, mami ţi-a cumpărat untul tău preferat!” „Uraaa!” strigă copilul în delir, „mami mi-a cumpărat unt de arahide”. Ca să fiu sincer, la acest gen de afirmaţii mă încercă o uşoară strângere de inimă la gândul că ar putea apărea un copil care să facă referire la alt soi de unt. Dar nu cred că le permite aşa ceva cenzura americană.
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Acum, că am reuşit să ne dezorientăm în spaţiu, haideţi să mai vedem una, pentru că sunt destule..
Este şablonul ventilatorului. Nu s-a făcut până acum niciun film american de aventură în care să nu apară o scenă cu un ventilator care se roteşte lent în fundal. Există o proporţie bine definită între dramatismul situaţiei şi diametrul ventilatorului: cu cât e mai dramatică scena, cu atât e ventilatorul mai mare. În nicio situaţie amplasarea lui nu dăunează. Sper să vă amintiţi filmul “Total recall”. Era o scenă în care revoluţionarii de pe Marte erau gata să moară sufocaţi într-o sală care, bunînţeles, era ventilată de un ventilator uriaş. Puteţi merge şi întreba un expert de la INCERC, de la Registrul auto sau de la orice altă autoritate doriţi, dar oricine vă va confirma că, dacă acel ventilator ar fi funcţionat în locul în care era amplasat (la nivelul solului), i-ar fi spulberat pe toţi din sală. Nu ar mai fi stat nimeni în picioare, ca să nu vorbim de răceli, rinite sau alte afecţiuni, chiar dacă personajele erau nişte mutanţi. Pot afirma cu aceeaşi hotărâre cu care am spus DA la Ofiţerul stării civile că NU există film de aventuri american (thriller, cum se spune la noi, în popor) fără scena ventilatorului.
Va urma…
Să auzim de bine!

De ce nu îmi plac filmele americane (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vrem nu vrem, atunci când deschidem televizorul ca să vizionăm un film, există o şansă de 98,761 % (matematic dovedită de un savant din Bangladesh) ca acesta să fie american. A trecut de mult vremea pionieratului când, dacă deschideai televizorul, aveai şansa să vizionezi un film francez sau italian. Spiritul omenirii a evoluat odată cu tehnica şi astfel, din Groenlanda până în insula Timor, toată omenirea e conştientă de binefacerile filmelor americane. De altfel, cu ce altceva s-ar putea asorta o Coca Cola sau un hot dog? Abundenţa acestor filme are însă şi un revers (valabil măcar pentru persoanele dotate cu un minim spirit de observaţie, ca să nu zic de bun simţ): descoperi mai repede şabloanele sau situaţiile anormale. Iar când afirm aceasta, nu mă gândesc absolut de loc la licenţele regizorale. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că sunt atât de multe aiureli (ca să folosesc un termen blând, blândeţe care îmi este caracteristică) încât nici nu ştiu cum să le sistematizez. Aşa că le voi descrie la grămadă.
Prima aiureală care îmi vine acum înaintea ochilor (şi pe lateral, în dreptul urechilor) este aceea cu orientarea. Ori de câte ori un personaj are nevoie de orientare (indiferent de zona geografică şi fără să fie dotat cu accesorii electronice sau de altă natură) sau când dă, la rândul lui, indicaţii altui personaj, se face referire la unul sau mai multe puncte cardinale: “fii atent, e la nord de tine» sau, după cum se exprima Wesley Snipes într-un film în care juca rolul unui agent ONU, «sunt pe latura de sud a zidului vestic», ceea ce mi s-a părut o adevărată perlă. Sunt dispus să fac cinste cu un hamburger şi o Pepsi Cola celui care va reuşi (folosind facilităţile oferite de limba română) să îmi poziţioneze în spaţiu conţinutul respectivei afirmaţii. Am încercat să folosesc acest gen de exprimare în vorbirea curentă, în discuţiile cu familia sau prietenii: “Tati, la care tonetă să merg să cumpăr ulei?», m-a întrebat copilul cu glas nevinovat. “Mergi la cea din sud-vestul blocului”, i-am răspuns sigur pe mine. Nu vă pot reda aici replica soţiei (deşi este o persoană manierată) şi nici plânsetul copilului pentru că îi vorbesc urât. Dar vă asigur că, fără ajutorul busolei, nici copilul şi nici soţia nu au reuşit să identifice amplasarea tonetei. Pentru că (îmi permit să vă fac atenţi) referirea nu se face niciodată la punctele cardinale atât de cunoscute nouă, ci la cele aferente persoanei sau obiectului: la nord de tine, la vest de clădirea şcolii, la sud de barca eşuată, a depăşit maşina prin estul ei etc. Vom continua…
Să auzim de bine!