Deștepții pământului (5)

Postarea a fost mutată aici.

Deștepții pământului (4)

 Postarea a fost mutată aici.

Deştepţii pământului (3)

Postarea a fost mutată aici.

Deştepţii pământului (2)

 Postarea a fost mutată aici.

Deştepţii pământului (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să vorbim la modul general, toţi avem păreri bune despre persoanele noastre. Lucrul este deosebit de evident atunci când ni se cere să ne găsim trei defecte. Pe cuvânt că acaeasta este întrebarea cea mai grea dintr-un interviu de angajare...
Părerea asta bună se reflectă nu numai asupra calităţilor-existente sau presupuse cu care suntem dotaţi, ci şi asupra gradului nostru de deşteptăciune. Personal nu cunosc nicio persoană care să recunoască cu mâna pe inimă, „băi, dar prost mai sunt!”. În schimb, afirmaţii de genul „prostul ăla de Ionescu” (Ionescu fiind altă persoană decât persoana vorbitorului) sau „mamă, dar prost mai e ăla” sau „adică cum, eu sunt prost” auzi la tot pasul. Dar iată că cei mai deştepţi oameni nu suntem noi, şi nici cei presupuşi, recte Carlos Slim, cel mai bogat din lume sau Bill Gates, creierul de la Microsoft. Un coreean, care ar putea trece drept "anonim", daca nu ar avea un IQ de peste 210, conduce topul celor mai deştepţi. Haideţi să vedem care sunt copiii sau adulţii geniali ai planetei.
1. Kim Ung Yong: Născut in 1962, a fost admis la universitate la 4 ani. A intrat în Cartea Recordurilor cu un IQ estimat la 210. La patru ani era capabil să citească în japoneză, coreeană, germană şi engleză. La cinci ani, rezolva ecuaţii diferenţiale şi calcule cu integrale. Invitat la o televiziune japoneză şi-a demonstrat fluenţa în chineză, spaniolă, vietnameză, tagalong, germană, engleză, japoneză şi coreeană. La trei ani, când alţi copii mâzgălesc cărţile de colorat, Kim a fost invitat să participe la cursurile de fizică ale Universităţii Hanyang, iar la şase ani, în loc să joace şotron, îşi petrecea timpul alături de savanţii de la NASA. A lucrat aici până în 1978, când s-a reorientat, alegând ingineria civilă, domeniu în care şi-a luat doctoratul. I s-a oferit ocazia să studieze în cele mai prestigioase universităţi din Coreea, dar a ales o universitate de provincie, unde lucrează şi în prezent.

2. Gregory Smith: Născut în 1990, a fost nominalizat al Premiului Nobel la 12 ani. Gregory Smith a învăţat să citească la doi ani, iar la 10 ani era deja student. Dar geniul este doar o latură a personalităţii lui Gregory. Când nu devorează orice carte îi cade în mână, băiatul bate globul în lung şi-n lat ca activist pentru drepturile copiilor. Este fondator al International Youth Advocates, o organizaţie care promovează pacea şi buna înţelegere între tinerii din întreaga lume. S-a întâlnit cu Bill Clinton şi Mihail Gorbaciov şi a ţinut discursuri la ONU. Astfel, Gregory a ajuns să fie nominalizat de patru ori (!!!) la Premiul Nobel pentru Pace. Ultima lui realizare? Şi-a luat permisul de conducere.

 

3. Akrit Jaswal: Chirurg la vârsta de şapte ani, cu un IQ de 146, Akrit a fost desemnat cel mai inteligent copil din India, ţară cu peste un miliard de locuitori. Akrit a intrat în atenţia publică în 2000, când a realizat prima operaţie chirurgicală. Avea doar şapte ani, iar pacienta lui, o fetiţă de opt ani, suferise arsuri grave la una din mâini, astfel că degetele sale erau lipite unul de celălalt. Deşi Akrit nu avea cunoştinţe medicale, a reuşit să-i desprindă degetele, astfel că fetiţa şi-a putut folosi mâna din nou. În prezent, studiază la Universitatea Chandigarh din India şi susţine că este pe cale să descopere un leac împotriva cancerului.

4. Michael Kevin Kearney: Născut in 1984, absolvent de facultate la 10 ani, ajunge profesor la 17. La vârsta de 10 ani a devenit cel mai tânăr absolvent de facultate. În 2008 a câştigat varianta americană a jocului de cultură generală „Vrei să fii miliardar?”. Michael a vorbit pentru prima dată destul de târziu, pe când avea patru luni! La şase luni, i-a spus medicului sau pediatru: „Am o infecţie la urechea stângă”, iar la zece luni deja ştia să citească. La patru ani lua punctaj maxim la un prestigios test de matematică, iar la şase ani termina liceul. A urmat Antropologia la o universitate americană, pe care a absolvit-o pe când avea doar 10 ani.

5. Saul Aaron Kripke: Fiul unui rabin, născut în 1940, la New York şi a crescut în Omaha, a fost invitat să predea la Harvard încă din timpul liceului. Când era în clasa a patra a descoperit algebra, iar când se afla încă în şcoala primară stăpânea deja geometria şi se apuca de filosofie. În adolescenţă, a scris o serie de eseuri, care ulterior s-au transformat în studii de logică formală. Pentru unul dintre acestea a primit invitaţia să predea la Harvard, ofertă pe care a refuzat-o, motivând: „mama a spus că ar fi cazul să termin mai intâi liceul şi apoi să merg la facultate”. Kripke este laureat al Premiului Schock, echivalentul premiului Nobel în filosofie. Este considerat cel mai mare filosof în viaţă.

 

 

Să auzim de bine!

Cultul eroilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Desigur că filmele artistice nu pot fi luate ca bază pentru emiterea unor judecăţi de valoare. Imaginea poate fi influenţată de concepţiile regizorale, de scenariu sau chiar de jocul actorilor. Dar există totuşi elemente care pot fi considerate stabile, adevărate puncte de referinţă. De exemplu, o casă. Indiferent de arhitectura ei sau de epoca în care se desfăşoară acţiunea, casa rămâne casă şi chiar dacă vizionezi filmul la optzeci de ani de la lansare, poţi emite cu certitudine concluzia că, la data filmării, oamenii trăiau în case şi nu în pomi.

Având ceva timp liber, urmăresc câteva secvenţe dintr-un film american. Tocmai bine ca să surprind momentul când, un grup de elevi se află în vizită la casa memorială a lui John Doe din micul lor orăşel de provincie. John Doe fusese un locuitor al paşnicului orăşel şi murise luptând ca soldat în Vietnam. Odată cu moartea, devenise eroul localităţii, casa lui devenise casă memorială, iar copiii veneau în fiecare an la o anumită dată şi custodele, împreună cu învăţătoarea, le prezentau viaţa şi faptele demne de urmat ale celui care fusese John Doe. Sau, altfel spus, le creeau copiiilor un reper moral. Şi cu toate că este vorba de un film, sunt convins că aceasta e realitatea.

La scară istorică, Statele Unite sunt tinere şi practic, fără istorie. Cel puţin, raportat la istoria noastră, a europenilor... Nu au avut parte de antichitate şi hoarde migratoare, nu au avut valuri de pământ şi nu au fost raiale, nu au avut de plătit biruri sau domnitori decapitaţi de Poartă, nu au construit ziduri de apărare sau cetăţi în munţi şi multe altele, care fac obiectul istoriei atât de comună nouă. Acest fapt şi, poate şi alte motive, îi fac pe americani să îşi caute o istorie în orice moment mai deosebit, să îşi constituie un reper din orice faptă mai vitejească. Este comportarea flămândului în faţa celui sătul, flămând care preţuieşte orice firimitură din pâine pe care cel bogat nu o mai bagă în seamă. Iar odată acest reper constituit, este respectat cu sfinţenie, devine un element al cultului eroilor. Nimic mai frumos, nimic mai lăudabil.

Mă aflu cu o colegă în tramvaiul 1 îndreptându-ne spre casă şi trecem pe lângă Cimitirul Eroilor. Tacit, discuţia noastră se întrerupe şi privim mormintele albe în tăcere.

- Ştii, îmi spune ea cu vocea gâtuită şi ochii umezi, trec pe aici cu tramvaiul de două ori pe zi de ani buni. Niciodată, dar absolut niciodată nu am văzut aici vreun grup de elevi sau studenţi cărora să li se rememoreze faptele acestor oameni. Niciodată! Nimeni! Doar bieţii lor părinţi umblă ca nişte umbre printre morminte...

Mă simt jignit, mă simt umilit de ignoranţa şi de laşitatea mea. Nici eu nu am fost acolo niciodată. Şi nici pe copii nu i-am dus...

- Ştii ce epitaf are mormântul unui tânăr? continuă ea după câteva momente. “Mamă, afară mor oameni! Eu nu pot sta la televizor!”.

- Şi s-a dus afară să-şi împlinească menirea, continui eu şi îmi este ciudă că nu pot să plâng.

Sute de morminte albe şi curate aşteaptă acolo să se scurgă eternitatea. Sute de oameni care acum ar fi putut fi părinţi cu copii sau doctori sau genii sau, pur şi simplu, oameni vii, sute de oameni care au ales onoarea fără a se gândi la preţul ei, sute de oameni cunoscuţi doar de părinţii lor şi de bunul Dumnezeu. Sute de oameni a căror moarte a însemnat viaţa pentru noi, ceilalţi.

Ne căinăm de lipsa educaţiei copiiilor noştri, de lipsa credinţei şi a unor valori morale, de ignoranţa şi superficialitatea lor. Iar la câţiva paşi de noi sunt sute şi sute de morţi care nu cer nimic şi au oferit totul... Morţi care ne-ar putea învăţa cum să trăim.

Să auzim de bine!

Jocul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Încerc să nu fiu şi să nu mă manifest ca un tip apatic, ci ca o persoană cu sânge în veioză, cum se spune prin lumea bună din cartier. Asta face ca să nu tac atunci când dau de o vânzătoare nesimţită sau de un golan care aruncă hârtii pe jos, dar nici atunci când pot susţine pe cineva cu laudele mele sau când pot participa la o glumă colectivă.

Aşa se întâmplă şi azi. Ca nişte ecologişti practicanţi ce suntem, ne deplasăm pe jos în grup compact spre locuinţa socrilor. Atmosfera este oarecum apăsătoare gândindu-ne la momentele grele care vor urma: aperitive, fripturi, salate şi tot felul de licori, probleme grave după cum se vede, care ne vor solicita la maximum posibilităţile. Îmi este şi acum vie în minte ultima lui aniversare care s-a soldat din partea mea cu un refuz total de hrană pentru două din zilele care au urmat festinului. Gemând la gândul celor ce vor veni, îmi îndrept privirea întrebătoare spre soţie, în timp ce încerc un ultim reglaj al curelei de la pantaloni.

Ghicindu-mi întrebarea tacită, îmi răspunde cu glas şoptit, ca să nu implice şi copila:

- Da, l-am văzut pe tata că a cumpărat şi o ditamai punga cu ceafă de porc…

Icnesc a neputinţă şi ne continuăm drumul. În faţă ne apare un grup format din doi tineri, dintre care unul se joacă cu o proteză dentară aflată pe trotuar… După cum vă spuneam, nu rezist tentaţiei şi mă adresez râzând celui care ţinea proteza pe vârful pantofului:

- Ţi-ai pierdut-o, ai?

Izbucnind în râs, acesta ridică privirea la mine şi îmi răspunde aproape instantaneu, dând dovadă de un spirit deosebit:

- Aşi, e a colegului! I-am tras un pumn de i-au căzut dinţii…

Ne depărtăm râzând în hohote cu toţii, ca un preambul la distracţia ce va să fie…

Să auzim de bine!

Iubirea de România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Îmi place sau nu, dar sunt român. Nu pentru că asta scrie în cartea de identitate sau în CV-ul meu, ci pentru că, dacă neg acest lucru, îmi neg propria existenţă. În copacii acestei ţări mă căţăram în copilărie, în apele ei mă scăldam şi uliţele ei le băteam desculţ. O româncă a fost prima mea iubire şi tot o româncă mi-a fost prima învăţătoare. Oricâte limbi străine cunosc, gândesc în româneşte şi tot în româneşte înjur cel mai bine. Oriunde voi emigra, voi fi considerat român, aici îmi sunt mormintele duşilor din familia mea şi aici e singurul loc în care mă simt în siguranţă. Nu sunt şovin, dar mă simt bine în pielea pe care o am. Sunt convins că, asemeni mie, există mulţi turci care se simt foarte bine în Turcia, mulţi francezi care se simt bine în Franţa şi chiar foarte mulţi nepalezi care se simt foarte bine în pielea lor de nepalezi.

Asist cu stupoare la o pierdere de identitate care creşte de la o zi la alta în progresie geometrică. Timp de 50 de ani ne-am subjugat identitatea răsăritului, acum am reluat acelaşi proces, dar spre apus. Reclamele conţin mai multe cuvinte sau expresii în engleză decât în română, posturile de radio fac comentarii şi anunţuri preponderent în engleză, numele produselor sau etichetelor sunt în limbi străine, atât de străine încât de multe ori nici nu pot fi pronunţate. Există o adevărată frenezie în acest sens. Orice anunţ sau nume, fie el cât de neînsemnat, este scris sau spus în engleză, de parcă tot Commonwealth-ul ar sta cu urechile ciulite doar la noi (între noi fie vorba, ne-au dat suficiente dovezi că îi doare de noi fix în direcţia cotului). Să mai pomenesc de dialogurile pe Messenger? Sunt de părere că e inutil pentru că acolo, dezastrul atinge proporţii ciclopice. Nu pot interpreta aceste fapt decât ca pe o dorinţă expresă şi explicită de pierdere a identităţii. Ne este ruşine să folosim diacritice, deşi nu am văzut reclame franţuzeşti sau ceheşti în care ei să fi renunţat. Abonat la televiziune prin cablu ca orice român, îmi este dat să văd reclamele sau transmisiile posturilor străine. Nicăieri nu am văzut să moară cineva de dragul limbii engleze aşa cum facem noi. Posturile de radio din Bulgaria vecină şi prietenă emit în bulgăreşte, iar textele sunt scrise cu litere chirilice (culmea, nu?). Şi exemple sunt cât vezi cu ochii. Sunt un iubitor de Grecia şi stau toată ziua cu căştile pe urechi ascultând posturile lor de radio. Nu am reuşit să ascult până acum niciun anunţ sau reclamă altfel decât în limba greacă.

Proşti toţi ăştia, nu? Cum îşi imaginează ei că vor veni englezii buluc ca să le cumpere produsele? Vai de capul lor! Se spune performează în loc de interpretează, afecţionez în loc de simpatizez şi, culmea culmilor printre multe altele, expertiză în loc de experienţă, deşi expertiză are cu totul şi cu totul alt sens în limba noastră cu diacritice… Ce s-o mai lungesc, niciodată nu mi-a fost ruşine că îmi iubesc ţara. Mi se pare practic imposibil. Dacă fiul meu sparge geamul vecinului, îl pedepsesc, poate chiar îi trag o mamă de bătaie, dar în niciun caz nu încetez să-l iubesc. Şi totuşi…

Profităm de ocazia oferită de Nopţile Bucureştilor şi ne aflăm în Muzeul de Istorie a Bucureştiului (cum eronat scriu chiar cei de la muzeu). Vizităm câteva saloane oarecum jenaţi de un grup deosebit de gălăgios aflat în faţa noastră. Încercăm să schimbăm cadenţa, dar nu reuşim să ne detaşăm de ei. Ajungem într-o sală unde este Cartea de Impresii a Muzeului. Aştept mai mult decât necesar în faţa unui tablou cu speranţa tacită că respectivii se vor îndepărta. Cu coada ochiului, văd cum unul din ei se apropie de Carte, scrie ceva şi pleacă grăbit ca să-i ajungă din urmă. Nu am nicio îndoială că a scris nişte măscări, aşa că mă apropii, întorc pagina şi citesc, la început stupefiat, iar apoi emoţionat: Îmi iubesc ţara.

Să auzim de bine!