Intoleranţa păstrării valorilor

Imagine preluată de pe Trinitas.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Odioasele atentate săvârşite în Franţa nu cu mult timp în urmă au redeschis în mass-media occidentală ample discuţii şi controverse, axate în principal pe conflictul religios dintre creştini şi musulmani. Precizarea că e vorba de mass-media occidentală este absolut necesară, întrucât cea românească este preocupată exclusiv de aventurile de alcov ale maneliştilor.
În fapt, controversa este una falsă, fiind vorba nu de un conflict între religii, ci de lupta dintre renunţarea la cultura şi valorile tradiţionale (specifică occidentului) şi păstrarea acestora (specifică musulmanilor). Iar o paralelă între cele două tendinţe este cât se poate de utilă deoarece, prin acceptarea imigranţilor, occidentul a deschis o poartă către interacţiunea directă a acestor culturi, acum nemaiputând fi vorba de „lumea lor” şi „lumea noastră”.
Liniile directoare ale occidentului sunt axate pe libertate, liberul arbitru, drepturile omului, în timp ce musulmanii se călăuzesc după principii de intransigenţă şi intoleranţă ceea ce i-a ajutat ca, o dată ajunşi în occident, să-şi păstreze intacte cultura sau principiile religioase, lucru imposibil pentru occidentalii ajunşi în lumea musulmană. Este imaginea unui musafir care, o dată ajuns în casa vecinului, invitat fiind la o ciorbă, nu numai că refuză ciorba, dar îşi dă gazda afară spunându-i că el îşi va face pilaf pentru că aia îi place. Iar gazda acceptă.
Sub egida libertăţii de conştiinţă, de ani buni occidentul se străduieşte să scoată credinţa din sufletele oamenilor fără să ofere nimic credibil în loc. Tinerii debusolaţi îşi caută scara valorilor prin aburii de alcool şi praful drogurilor, problemele sociale crescând de la an la an. În acest timp, lumea musulmană nu admite nicio critică şi nicio abatere de la principiile religioase, principii aplicate tuturor fără excepţie, fără să-şi facă scrupule în ceea ce priveşte libertăţile individului, dar oferind o credinţă solidă şi eficientă. Rezultatul se vede cât se poate de clar în numărul crescând al occidentalilor convertiţi la islamism, fără ca musulmanii să ducă o activitate de misionarism cât de redusă.
La această campanie de excludere a credinţei din sufletele oamenilor trebuie adăugată şi cea de aruncare în derizoriu a credinţei prin critici şi ironii, lucru nemaiîntâlnit la adepţii vreunei alte religii. Conştienţi de faptul că prin ea însăşi credinţa este o valoare umană, adepţii altor credinţe în general şi musulmanii în special, nu permit nici cea mai mică răstălmăcire sau ironizare. Nici credincioşilor lor şi nici altora.
Credinţa a fost pilonul în jurul căruia s-au construit civilizaţiile sau culturile, ea fiind izvorul celor mai multe tradiţii şi, în special, a principiilor morale, indiferent că e vorba de religia politeistă sau monoteistă, creştină sau musulmană. În numele liberăţii conştiinţei o renumită instituţie academică din occident a recomandat scoaterea din cărţile de poveşti a celor cu referire la porci pentru a nu leza sentimentele musulmane. Dincolo de forţarea renunţării la cultura proprie în detrimentul uneia de import, venită prin intermediul imigranţilor, recomandarea devine grotescă dacă ne gândim la occidentalii decapitaţi sau cu mâinile tăiate în numele principiilor religioase musulmane, principii care au făcut abstracţie de orice lezare a vreunui sentiment occidental. Poate fi socotită ca o certitudine faptul că niciodată nu va exista vreun imam care să recomande consumul de carne de porc pentru a nu leza sentimentele occidentalilor. Orice cetăţean occidental care intră pe teritoriul unei ţări musulmane va trebui să respecte legile isalmice, indiferent că îi plac sau nu. Dacă vrea să trăiască. Sub ocrotirea aceloraşi nobile legi ale drepturilor omului, orice musulman care intră pe teritoriul unei ţări occidentale va respecta tot legile islamice. Şi va trăi.
Odată ajunşi în occidentul mult-râvnit, musulmanii nu au renunţat la niciun obicei şi la nicio cutumă, şi-au construit moschei în cea mai deplină libertate şi s-au opus oricărei integrări în cultura locală apăraţi de aceleşi principii luminate ale libertăţii şi drepturilor omului. Nu acelaşi lucru se poate despre occidentalii ajunşi în lumea musulmană, occidentali care au trebuit să renunţe la orice valori proprii sau naţionale în favoarea celor musulmane, chiar dacă trecerea lor este tranzitorie.
În numele aceloraşi principii luminate de libertate şi drepturi ale omului, religia a devenit o materie opţională în şcolile europene, poate şi pentru a nu leza sentimentele musulmanilor ajunşi la cinci milioane doar în Franţa. Nu este locul şi momentul unei discuţii pe tema valorilor învăţate de elevi la aceste ore, dar putem lua ca o certitudine faptul că, singurii elevi care nu vor renunţa la ora de religie predată în şcoală, vor fi cei de religie musulmană. În lumina aceloraşi principii, ne aşteptăm ca majoritatea creştinilor să alegaă varianta opţională, urmând ca, ajunşi la maturitate, să se întrebe de ce se convertesc atâţi creştini la religia musulmană şi niciun musulman la creştinism.
Să auzim de bine!

Ţara valorilor răsturnate

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau ca un pensionar în fotoliu şi mă holbez la televizor. Mă holbez nu pentru că este ceva deosebit de interesant, ci pentru că sunt atât de zguduit de ceea ce văd şi aud încât nu mă pot mişca. Se vorbeşte intens despre politicieni şi clasa politică. Comentariul e asezonat cu imagini pe măsură, dar mintea mea refuză să înţeleagă ceva de neînţeles. Cine consultă publicaţiile de specialitate, poate lesne afla că în Insulele Capului Verde Asociaţia economiştilor (de acolo, de la ei) cuprinde exclusiv economişti. Economişti cu diplomă şi legitimaţia la zi. Nicidecum medici veterinari sau tâmplari. În mod asemănător se întâmplă şi cu Liga inginerilor (tot de acolo). În ea se regăsesc ingineri, mai buni sau mai răi, dar ingineri cu toţii. Şi nu economişti sau muzicieni. Cam aşa e peste tot in lume.

Deci, mi se pare logic şi de bun simţ ca într-o clasă, asociaţie, uniune, ligă sau cum vreţi să o numiţi, să fie cuprinşi cei care întrunesc nişte aptitudini profesionale asemănătoare. Iar eu, stau în fotoliu şi ascult şi văd comentarii despre clasa noastră politică. Care clasă politică? Care e clasa, asociaţia, liga, uniunea sau cum vreţi s-o numiţi de la noi care are politicieni cuprinşi in ea? Politicieni, adică oameni cu studii politice. Sau oameni care au făcut politică. Măcar. Aşa cum bine vedem din propaganda pe care şi-o fac partidele noastre, în partid sunt admişi şi urcă până la nivelul de politician prin numirea lor ulterioară în parlament (atenţie, în parlament, nu în guvern) cei cu bani, industriaşi, oameni de afaceri, cei care cotizează la greu. Ce are asta cu politica? De ce faptul că au bani îi califică drept politicieni? Care a fost măcar exerciţiul lor în politică, dacă nu au calificare? De unde provine competenţa lor în problemele atât de delicate ale politicii, dacă ei nici nu au auzit ce e aia până nu au ajuns cocoţaţi în parlament? Cum e posibil să fie cotat ca politician şi să fie numit prefect un analfabet (am înţeles că undeva, prin Moldova). Ca să nu complicăm lucrurile, nu intrăm în discuţii despre tupeu sau bun simţ. Atunci, de ce şi pornind de la ce criterii sunt denumiţi politicieni? Termenul simplu de parlamentari ar fi mai apropiat de realitate. Iar în cazurile mai banale, termenul de membru al partidului, în locul celui de politician. Sau, pur şi simplu, membru.

Plictisit de televizor, iau şi deschid un ziar. Prima pagina-sex şi ţâţe. Pagina a doua-tot sex şi alte ţâţe. Pagina a treia-alt sex cu aceleaşi ţâţe. Iată şi pagina a patra. Ehe, aici se schimbă lucrurile. Dau de un articol serios, sobru, scris într-o manieră elevată. Şi subiectul e pe măsură. E vorba de două tinere care prezintă la un post de televiziune local ştirile, timp în care se dezbracă. Sau se dezbracă în timp ce prezintă ştirile. Redactorul articolului atinge culmi de măiestrie în a ne prezenta dificultăţile acestei meserii şi efortul făcut de cele două june. Ca să dea mai multă greutate spuselor, iată-l că vine cu o completare care mă dă gata: “şi ca să nu credeţi că cele două prietene sunt neserioase, să ştiţi că ambele sunt studente la facultate”. Ei, hai că m-a dat gata! În scara lui de valori răsturnată, ele nu sunt două studente neruşinate care se dezbracă precum două vagaboande. Nuuu. Ele sunt, de fapt, două vagaboande foarte serioase, care se dezbracă precum nişte studente. Altfel spus, în mintea lui, studenţia certifică neruşinarea, nu neruşinarea declasează studenţia. Dumnezeule! Mă uit la ziar şi îmi dau seama că mai sunt şi alţii care citesc aşa ceva. Şi care pot crede asemenea nonvalori. Mă scuzaţi, mă duc să beau o tărie ca să-mi taie greaţa.

Să auzim de bine!