Partida de tenis

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietena mea Roxana s-a hotărât să îşi ia câteva zile de concediu pe care să le petreacă cu Erwin, soţul ei, la părinţii ei în Târgovişte. Zis şi făcut, Erwin a acceptat apoape instantaneu. La mijloc mai era doar o mică problemă de rezolvat: tatăl ei sau, mai bine zis, vigoarea tatălui ei. Deşi omul e trecut bine nu de a doua tinereţe, ci chiar de a treia, se ţine verde ca bradul. Problema ar fi aparent inofensivă dacă el nu ar înţelege să-şi manifeste vigoarea pe pielea celor din jur. Altfel spus, viaţa lângă el înseamnă sculat la 6 dimineaţa, mers pe jos zilnic 3 km până la centrul de pâine, curăţenie prin ditamai curtea, tăiat lemne precum şi multe alte activităţi fizice pe care, simpatia pentru ce doi colegi mă impiedică să le enumăr. Evident că niciuna din aceste activităţi nu se potriveşte cu imaginea idilică şi paşnică pe care o anticipaseră cei doi în ceea ce priveşte scurtul lor concediu. După nopţi nedormite în căutarea unei soluţii fezabile, cei doi pun la cale un plan criminal: imediat ce vor ajunge, Erwin îşi va invita vigurosul socru la o partidă de tenis. Miza va fi care pe care. Numai unul trebuia să revină la domiciliu. În felul acesta, liniştea lor va fi garantată cel puţin până la restabilirea bătrânului. Ajung cei doi la destinaţie, despachetează bagajele, iar Erwin spune cu dezinvoltură, aşa, ca într-o doară:
- Ei, tată, ce-ai zice de o partidă de tenis?
Bătrânul muşcă momeala din plin:
- Sigur, cum să nu? De când aştept.
Rânjind sardonic, Erwin îi face cu ochiul soţiei şi scoate rachetele. Planul lor decurgea de minune. Şi plecaţi au fost. Roxana a dus lucrurile în casă, a pregătit masa împreună cu mama ei şi, nemaiavând ce face, s-a pus pe aşteptat. Trece o oră. Trec două ore. Trec trei ore. Niciun supravieţuitor. În sfârşit, după vreo trei ore şi jumătate, la orizont se zăresc cei doi. Una din umbre pare rablagită rău, abia se târâie.
- Ah, mustăceşte Roxana, a mers la fix. Acum vom avea trei, dacă nu patru zile de linişte. Se vede clar că e terminat. Dragul de Erwin, ce tare a fost!
Umbrele se apropie tot mai mult şi diferenţa e tot mai vizibilă: unul merge cu pas vioi, celălalt abia păşeşte, iar gâfâitul i se aude cale de kilometri. Iată-i că intră în curte. Veselă, Roxana ţâşneşte să le iasă în cale. Surpriză! Bătrânul păşeşte ţanţoş şi se oferă să-l ducă în cârcă pe Erwin. Iar Erwin... ei bine, Erwin este o epavă. Cu greu abia reuşeşte să spună:
- Trei ore m-a alergat încontinuu, n-am atins nici măcar o minge, sunt terminat, am febră musculară şi la degetetele de la picioare!
Bătrânul intervine revoltat:
- Bine, măi Roxana tatii, ăsta e bărbatul tău? Slăbătura asta?
Şi intră dezolat în casă. Dar tot răul spre bine. Au avut liniştea dorită. Numai că în sens invers. Patru zile Erwin nu s-a putut scula din pat din cauza febrei musculare, aşa că a fost scutit de orice participare alături de bătrân.
Să auzim de bine!

Întâmplări de lângă noi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Prietena mea, Roxana, e căsătorită de câteva luni bune cu Erwin. Lăsând la o parte momentul premergător căsătoriei, când preotul a refuzat să îi cunune pentru că nu îi plăcea prenumele lui (Săru’mâna, părinte. Am venit să vă rugăm să ne cununaţi. Nu vreau. De ce? Pentru că nu-mi place prenumele lui. Cum adică? Uite aşa! Şi noi ce facem? Mergeţi la alt preot. Păi, suntem la un preot. Da, dar eu nu vreau să vă cunun. De ce? Pentru că nu-mi place cum îl cheamă. Şi nu ne cununaţi? Nu. Să mergem la alt preot? Mergeţi. Şi el o să ne cunune? Probabil, dacă îi va plăcea cum îl cheamă), lucrurile au mers lin până acum.

A trecut şi luna de miere, au trecut şi glumele sau invitaţiile colegiilor şi a venit vremea unor lucruri mai serioase. Cum ar fi spălatul geamurilor, pusul gogonelelor sau mersul cu naşii la un grătar la iarbă verde. Oameni gospodari, naşii au venit de cu dimineaţă cu portbagajul plin. Erwin, gospodar şi el, îi aştepta în faţa blocului nerăbdător la gândul plăcerilor culinare pregătite de cele două doamne. Pentru că nu avea rost să meargă cu două maşini, au lăsat maşina naşilor în faţa blocului şi au transferat preţiosul conţinut al portbagajului în maşina lor. S-au aburcat în maşină, şi-au legat centurile, au dat drumul la radio şi au pornit. Ieşirea din Bucureşti a fost destul de dureroasă din cauza traficului. În sfârşit, iată-i ajunşi în dreptul Aeroportului Băneasa.

- Ce frumos l-au renovat, glăsuieşte naşul, satisfăcut la gândul grătarului ce va să vie. Nu-i aşa, Roxana?

Linişte în maşină.

- Roxana, o interpelează Erwin peste umăr, ai adormit?

Liniştea cea mai adâncă domnea în maşină. Contrariat, Erwin ajunge în dreptul unui refugiu şi trage pe dreapta. Între timp, naşii recuperează rapid.

- Erwin, spune naşul cu dinţii strânşi, UNDE e Roxana?

- Cum unde e? răspunde Erwin cu glasul stins. Nu e în maşină? întrebă tâmp la rândul lui.

- Nu! răspunde naşul apăsat.

- Înseamnă că am uitat-o în faţa blocului? continuă Erwin şirul întrebărilor cu glasul tot mai pierit. - Da, asta înseamnă! statutează naşii la unison.

Au luat drumul înapoi într-o tăcere de mormânt.

În mod cu totul straniu, Roxana îi aştepta în faţa blocului cu bagajele lor cu tot. Trecuseră mai bine de două ore de la plecarea lor clandestină. Unde aţi fost? îi interpelează ea senină.

- Am ajuns până la Băneasa, răspunde Erwin cu glasul stins de eventuala apăsare a papucului nevestei.

- Şi aţi găsit benzină până la urmă?

Inculpaţii se uită unii la alţii în mod complice:

- Da, am găsit, răspund ei în cor. Hai să plecăm odată că întârziem şi ţie îţi arde de vorbă!

Să auzim de bine!

Irealitatea imediată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Prietena şi colega mea Roxana a trebuit să plece într-o delegaţie la Timişoara. Momentul nu a fost cel mai potrivit. Avusese un program foarte încărcat în ultimele săptămâni, atât acasă, cât şi la serviciu. Numai de delegaţia asta nu-i ardea. Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuia să stea câteva zile. Iar temerile cele mai sumbre s-au adeverit: şi acolo a avut foarte mult de lucru. Abia aştepta să ajungă la hotelul unde era cazată, că pica moartă până a doua zi.

Dar a venit şi momentul izbăvirii: treaba a fost terminată şi a trebuit să se întoarcă acasă, în Bucureştiul ei iubit. Cum a ieşit de la instituţia unde fusese, s-a repezit la hotel, şi-a luat bagajele în fugă şi tot în fugă a plecat spre gară, dornică de a ajunge grabnic acasă. S-a suit în vagon, şi-a aburcat bagajele în plasă şi s-a aşezat într-un colţ al compartimentului cu jacheta peste faţă, cu gândul la un supliment de somn, cu atât mai mult cu cât ştia că legănatul vagonului o va adormi imediat. Ceea ce s-a întâmplat.

Ca prin vis aude glasul controlorului:

- Vă rog biletul la control!

Buimăcită, cu privirea abulică, dă jacheta la o parte şi, în timp ce scotocea în poşetă după bilet, aruncă o privire pe geam.

- Ce râu este ăsta aşa de mare? îl întreabă ea pe controlor.

- Nu este râu, doamnă. Este fluviu şi se numeşte Dunărea. În zece minute ajungem la graniţa cu sârbii!

Să auzim de bine!

Mai ceva ca nunta Zamfirei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Prietena şi colega mea Roxana a fost invitată împreună cu soţul ei la o nuntă la Râmnicu Vâlcea. Ocazie mult aşteptată de amândoi întrucât activităţile din ultimul timp le diminuaseră mult posibilitatea de distracţie. Deja se vedeau mâncând, bând şi dansând până în zori cu plăcerea pe care numai o masă de nuntă ţi-o poate oferi. Ca de obicei în asemenea situaţii, invitaţia a impus unele cheltuieli suplimentare: o pereche de pantofi noi pentru el, o rochie nouă pentru ea etc.

A venit şi ziua mult aşteptată, aşa că s-au suit în maşină şi au plecat spre Râmnicu Vâlcea. Au plecat devreme ca să aibă timp să se spele şi să se schimbe atât pentru cununia civilă, cât şi pentru cea religioasă. Iar seara… ei bine, seara urma petrecerea pe care o aşteptau cu ardoare. Ajunşi cu bine, s-au cazat la o prietenă de-ai ei din facultate şi au intrat în program. Toate mergeau şnur, mirii şi invitaţii nu mai puteau de bucurie, ziua era caldă şi senină. Pe la ora opt seara au început să se strângă pentru petrecere. O curte întreagă fusese acoperită de un cort uriaş, iar o orchestră renumită în oraş a început să interpreteze melodii de succes. Şi petrecerea a început! Cu dans, cu muzică şi voie bună.

Undeva, după orele unu din noapte, mirele simte nevoia să meargă la toaletă. Acesta fusese amenajată în fundul curţii, ascunsă după o magazie. Ajunge mirele acolo şi dă să intre în cabină, dar zgomote ciudate îl opresc. Evident că cineva era în cabină. Ascultând cu atenţie, descoperă că, de fapt, nu era o persoană, ci două! Rămâne înmărmurit suficient timp ca să recunoască unul din glasuri ca fiind al proaspetei sale soţii. Scandalizat se repede la uşă şi aproape că o smulge. Oroare! În cabină, proaspăta lui soţie se chinuia să întreţină o relaţie sexuală cu naşul. Imediat a izbucnit scandalul şi chiar bătaia. A fost nevoie de intervenţia poliţiei ca să liniştească spiritele. Oricum, pe la ora două petrecerea era spartă, motiv pentru care, Roxana şi soţul ei au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. Dar nu numai ei, ci şi restul nuntaşilor au plecat pe al casele lor, mai mult sau mai puţin mohorâţi.

Printre ei se afla şi fotograful angajat ca să facă poze pe toată durata nunţii. Omul nu era la prima solicitare de acest fel, aşa că îşi anunţase soţia că nu va veni mai devreme de ora şase dimineaţa. Într-un fel, omul era mulţumit de turnura evenimentelor pentru că se vedea recuperând câteva ora bune de somn. Ajunge acasă şi, tiptil, tiptil ca să nu-şi deranjeze consoarta, deschide uşa şi se strecoară în sufragerie. Se dezbracă mişcându-se ca un fur şi deschide uşor uşa dormitorului. La lumina slabă a unei lămpi de veghe ascunsă după o comodă îşi vede nevasta prinsă într-o partidă de amor nebun cu un altul!

În noaptea aceea a fost nevoie de o a doua intervenţie a poliţiei…

Să auzim de bine!