Analiza unui basm-Albă ca Zăpada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E iarnă, e zăpadă. Este momentul povestirilor spuse la gura sobei. Ce alt moment mai bun ar fi pentru analiza unui basm? Este exact ceea ce vom face în rândurile de mai jos...

Urmărind statisticile blogului din dotare furnizate de diferite crawler-e instalate pe pagină am ajuns la concluzia că vă plac basmele. De fapt, nu atât basmele, cât analiza acestora. Acestea fiind spuse, haideţi să analizăm astăzi un alt basm celebru: "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici" scris de Hans Christian Andersen. Frumos basm, nu? Să vedem dacă şi analiza va fi la fel de frumoasă...

Povestea începe cu „A fost odată o împărăteasă...” ceea ce nu ne miră pentru că e de notorietate că au fost vremuri în care împăraţii şi împărătesele bântuiau pe tot locul. Casnică fiind ca orice împărăteasă şi neimplicată în tot felul de acţiuni umanitare cum e moda acum, ea stătea într-o iarnă în jilţul ei de împărăteasă şi cosea. De remarcat este starea materială deosebită a împărătesei, pentru că geamul lângă care stătea era din lemn de abanos. Dar, ce să ne mai mirăm? Emirii de azi au maşini construite complet din aur... Neatentă şi cu gândul că vine seara şi împăratul iar o să se aşeze în faţa televizorului cu berea lângă el ca să se uite la meci, s-a înţepat într-un deget, drept pentru care trei picături de sânge au căzut în zăpadă. Aici autorul scapă puţin povestirea din mână pentru că nu putem deduce altceva decât că femeia cosea în plină iarnă cu fereastra deschisă, aplecată peste pervaz. Sincer să fiu, nu am auzit până acum de nicio împărăteasă care să procedeze astfel. Impresionată de jocul de culori, ea şi-a şoptit atunci în barbă (aici se foloseşte cu siguranţă o figură de stil, pentru că nu ne imaginăm o împărăteasă care să umble nerasă în plină zi): "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!".

Din toată vorbăria ei ne scapă sensul expresiei „roşu ca sângele”. Un copil roşu ca sângele? Nici indienii navajo nu sunt atât de roşii... Curios fapt este că autorul continuă suspansul şi după ce împărăteasa a născut pentru că ne spune, citez, că „a născut o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul”. Am încheiat citatul. Pe care a botezat-o Albă-ca-Zăpada. De ce nu a botezat-o Roşie-ca-Sângele sau Neagră-ca-Abanosul, autorul nu ne spune. Oricum, cercetările continuă... Vestea proastă este că, după naştere, biata împărăteasă a murit, iar împăratul, după un an (există cercetători care susţin că doar după 364 de zile) nu s-a gândit să facă altceva decât să se însoare. Evident, cu o frumuseţe de femeie de mureau şi fotbaliştii şi crainicele TV de ciudă. În mod normal, pe cât era de frumoasă, pe atât era de mândră. Şi de proastă, vom vedea noi mai încolo. Fată simplă, din popor, singura ei zestre era o oglindă fermecată şi pârâcioasă. Ori de câte ori se privea în respectiva oglindă, nu uita să o întrebe cine e cea mai frumoasă în ţară. Şi oglinda îi răspundea numai ea ştia cum:

-Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!

Ceea ce dovedeşte în mod clar că nici oglinda şi nici stăpâna ei nu prea urmăreau blondele din emisiunile lui Dan Negru... Iar împărăteasa se uita la oglindă ca curca-n lemne şi râdea ca proasta crezând spusele oglinzii.

Fapt este că nici Albă-ca-Zăpada nu stătea cu mâinile în sân şi creştea, la şapte ani fiind deja o frumuseţe curtată de tot felul de agenţii de modeling. Ajunsese atât de frumoasă încât, într-o zi a fost remarcată până şi de oglinda cea pârâcioasă. Aşa că, atunci când împărăteasa a chestionat-o în pauza unei telenovele, oglinda nu a ezitat şi i-a răspuns că Albă-ca-Zăpada e mult mai frumoasă!

La auzul acestor vorbe, pe împărăteasă a început să o mănânce pizma de ciudă şi să-şi schimbe culorile mai ceva ca stopul de la intersecţia Academiei cu Regina Maria. De fiecare dată răspunsul dat de oglindă era acelaşi, aşa încât împărăteasa a ajuns să o urască de moarte pe copila cea tricoloră. Starea ei de nervi şi supărare era atât de adâncă încât nu mai dormea noaptea, deşi urmărea toate telenovelele de pe Romantica. În cele din urmă s-a decis şi a chemat un vânător, poruncindu-i să o omoare şi să-i aducă măruntaiele ei drept dovadă a faptei! Vânătorul a pornit să se afunde cu Albă-ca-Zăpada în pădure, dar când a scos jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă nevinovata-i inimioară, sărmana copilă a devenit din roşie albastră şi a început să plângă în hohote până l-a înduplecat să-i cruţe viaţa şi s-o lase să rătăcească în sălbăticie!

Vorbe grele şi de crezut pentru că, pe vremea ceea codrul era codru, nu jucărie, putând fii sigur că te rătăceşti şi fără să promiţi asta. Vânătorului i s-a făcut milă de ea i-a dat drumul deşi, în sinea lui se gândea: „Biata de ea, până la urmă tot or să o sfâşie fiarele!..." pădurea fiind plină de tot felul de fiare rămase de la şantierele părăsite din cauza crizei. Iar sadicei împărătese i-a dus măruntaiele unui pui de mistreţ. Flămândă din cauza nervilor şi a aşteptatului, împărăteasa a poruncit bucătarului să le gătească de îndată cu lănţişoare, cercei, coliere şi broşe (ce credeaţi, că sunt sadic ca autorul şi mă voi referi la alt fel de gătit?).

Copila a rămas singură-singurică în pădurea cea deasă şi întunecată, înfricoşată că nu apucase să-şi ia măcar micul ei GPS... Ce s-o mai lungim, a început să alerge şi să alerge şi să alerge şi să alerge şi să... eu zic să ne oprim aici cu alergatul. Şi s-a oprit şi ea pentru că a dat cu ochii de o căsuţă. Ei, dragii mei, de aici încolo, lucrurile se complică. În căsuţă, toate lucrurile erau micuţe-miculuţe, atât de gingaşe şi de curate, că-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Ce mai încolo şi încoace, fiind vorba de o poveste, e normal că a intrat într-o casă de poveste. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă ca spălată cu Bonux erau rânduite şapte farfurioare mici, iar lângă fiecare farfurioară se afla tot tacâmul, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuţuri proaspăt aşternute şi curate. Flămândă şi însetată cum era, Albă-ca-Zăpada a început să ciugulească câte puţin din fiecare farfurioară şi sorbit din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, sperând astfel că gestul ei nu va fi observat de eventualii proprietari. Şi, fiindcă se simţea foarte obosită, s-a culcat în al şaptelea pătuţ, fiind singurul care i se potrivea cât de cât. Când s-a întunecat au sosit şi stăpânii căsuţei care nu erau alţii decât Cei Şapte Pitici, renumiţii mineri care tocmai se întorceau de la Regia Naţională a Huilei după o şedinţă furtunoasă cu Miron Cozma. De îndată ce au făcut lumină în căsuţă, şi-au dat seama că cineva cotrobăise peste tot. Atunci primul pitic a zis:

-Cine a stat pe scăunelul meu?

Al doilea pitic:

-Cine a mâncat din farfurioara mea?

Al treilea pitic:

-Cine a muşcat din pâinişoara mea?

Al patrulea pitic:

-Cine a luat din legumele mele?

Al cincilea pitic:

-Cine a umblat cu furculiţa mea?

Al şaselea pitic:

-Cine a tăiat cu cuţitul meu?

Somnorosul, cel de-al şaptelea pitic, se răsteşte şi el:

-Fraţilor, stingeţi odată lumina şi haideţi să ne culcăm!

De dimineaţă, dând cu ochii de copilă toţi şase piticii au început să scoată strigăte de uimire văzând frumuseţea fetei. Numai cel de-al şaptelea pitic tăcea cu ochii în pământ... Şi atât de bucuroşi erau, că nu s-au îndurat s-o trezească. Luminându-se bine de ziuă, Albă-ca-Zăpada a deschis cătinel ochii şi, văzându-i pe pitici, s-a speriat rău, zicând:

- Dumnezeule, ŞAPTE!?

Dar ei s-au arătat prietenoşi şi au început să-i pună întrebări de identificare pline de blândeţe:

-Fetiţo, cum te cheamă?

-Soarbe zeamă, a răspuns ea obraznic.

Dar văzând figurile lor uimite, şi-a revenit.

-Albă-ca-Zăpada, a venit răspunsul ei corect de data asta.

-Şi cum se face că ai ajuns tocmai în căsuţa noastră?

După care, Albă-ca-Zăpada le-a povestit de-a fir-a-păr tărăşenia. După ce au ascultat-o ca pe purtătorul de cuvânt al Guvernului, piticii i-au zis:

-Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, adică să găteşti, să faci paturile, să dai cu mătura, să ştergi praful, să coşi, să speli, să împleteşti, să plăteşti facturile, să duci gunoiul şi să nu umbli cu telecomanda de la televizor, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic, i-a propus Ruşinosul.

-Da, primesc cu dragă inimă! a răspuns Albă-ca-Zăpada tentată de atâtea avantaje.

Ea le îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau liniştiţi şi cu burţile pline în munţi ca să scoată tot soiul de metale, iar seara găseau mâncarea aburind pe cuptor, praful şters, rufele spălate şi călcate şi telecomanda la locul ei. Deoarece fata rămânea singură-singurică, piticii cei buni au avut grijă s-o povăţuiască:

-Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu cu Google să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce idei îi mai vin! Nu care cumva să laşi pe cineva să intre în casă. Mai ales bărbaţii arătoşi, a completat cel de al şaptelea pitic cu privirea în pământ...

În ăst răstimp, împărăteasa s-a apropiat de oglindă, a şters-o bine cu mâneca halatului şi i-a pus întrebarea ştiută. Atunci, oglinda cea pârâcioasă i-a răspuns privind-o drept în ochi:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă. Dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi. Şi-i mult, mult mai frumoasă!...

Cât era de blondă, împărăteasa a înţeles pe dată că vânătorul era mai mincinos ca Boc. Atunci şi-a vopsit faţa şi s-a îmbrăcat întocmai ca o bătrână neguţătoreasă şi a pornit peste munţi. Într-un sfârşit s-a pomenit în faţa căsuţei. A apăsat pe butonul soneriei şi a strigat în faţa camerei de supraveghere:

-De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!

Albă-ca-Zăpada şi-a aruncat o privire pe monitor şi a întrebat la interfon ce doreşte. Coclita i-a răspuns că are cingători minunate. Vicleană cum era, a şi scos una, pe cea mai frumoasă. „Se vede cât de colo că-i femeie de treabă – s-a gândit fata-aşa ca n-am de ce să n-o las înăuntru! E clar că sunt produse de marcă, nu făcute în Turcia sau Taiwan!..." A poftit-o să intre şi i-a cumpărat cingătoarea cea frumoasă. Pe motiv că a legat-o strâmb, maştera a încins-o repede şi atât de tare, că fetei i s-a tăiat răsuflarea şi a căzut jos ca moartă. Spre norocul ei, era vineri şi piticii aveau program redus. Şi cum au văzut-o, s-au speriat crezând că e moartă! Au ridicat-o şi, până unul din ei găsea numărul de telefon de la SMURD, i-au deschis cingătoarea ca să aibă aer. Fata a prins a răsufla iar şi şi-a revenit în simţiri.

-Ah, n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic în timpul ăsta.

Auzind apoi întâmplarea, aceştia i-au atras din nou luarea-aminte:

-Cine ai crezut că este? Obi Wan Kenobi? Ţi-am montat interfon cu cameră video! Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te barem de-acum încolo, ce mama naibii, doar eşti păţită acum, că nu avem bani de bodyguard! a admonestat-o Bucurosul.

Cum a ajuns acasă, maştera s-a şi dus glonţ la oglindă. Iar aceasta i-a răspuns:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsa-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...

-Te sparg! Te mut în WC-ul de serviciu! Te vând pe E-bay! a început să urle împărăteasa nervoasă la culme.

Şi scorpia de împărăteasă a meşterit un pieptene otrăvit. Şi-a schimbat hainele şi a luat înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de coxartroză pornind peste munţi în grabă ca să nu o prindă sfârşitul lui august pentru că se închidea Transfăgărăşanul. Ajunsă la căsuţa piticilor, a trebuit să ciocănească la uşă pentru că tocmai era o pană de curent. Albă-ca-Zăpada, care tocmai spăla nişte şosete de-ale piticilor, a cătat afară pe geam şi a spus:

-Vezi-ţi de drum, femeie, că nu primesc comis voiajori!

-Da’ de privit, nu vrei să priveşti? a rânjit ea printre dinţii plăcii lipite cu Corega.

Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult i-a plăcut pieptenul, că s-a lăsat amăgită şi a deschis uşa, iar bătrâna a momit-o ca s-o lase pe ea s-o pieptene... Albă-ca-Zăpada nu s-a gândit la nimic rău, mai ales că era ciufulită rău de la atâta spălat şi s-a lăsat pieptănată. Dar otrava începuse să lucreze şi biata copilă a căzut fără viaţă.

Când cei şapte pitici au sosit acasă au bănuit că iar era lucrul maşterei. Cercetând copila cu grijă, au dat peste pieptenele cel otrăvit.

-Frumoasă şi proastă, a început să bombănească Morocănosul în timp ce-i smulgea obiectul din păr.

Albă-ca-Zăpada şi-a venit în fire şi le-a povestit cele întâmplate.

-Ah, iar n-am apucat să-i fac respiraţie gură la gură, bombănea cel de-al şaptelea pitic trăgându-se nervos de barbă.

Dimineaţa, piticii au sfătuit-o din nou ca să fie cu ochii în patru şi să nu mai permită nimănui accesul în incintă:

-Ce mama naibii e cu tine? Una vorbim şi alta fumăm! au început ei să se răţoiască la copilă.

-N-ai putea monta o cameră web? l-a întrebat Mutulică pe Înţeleptul. Aşa proastă cum e, măcar ajungem mai repede la ea.

-Ce belea pe capul nostru... bombăneau ei grăbindu-se spre mină ca să nu piardă condica.

Împărăteasa, ajunsă deja la palatul ei, s-a grăbit la oglindă, care i-a răspuns cu glasul spart:

-Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă, dar colo, ascunsă-n munţi, stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi, şi-i mult, mult mai frumoasă!...

Auzind-o, împărăteasa a început să tremure de mânie mai ceva ca aspicul de curcan. În laboratorul ei secret a preparat un măr pe cât de frumos, pe atât de otrăvit. Acuma, cred că aţi înţeles cât era de proastă. În loc să o omoare ca lumea, aşa cum face tot criminalu’ pe Discovery, ea se complica cu tot felul de surogate. După care şi-a boit faţa ca o piţipoancă şi s-a îmbrăcat în straie de ţărancă. Aici, autorul are o mică scăpare pentru că nu ne spune din ce regiune era costumul ei de ţărancă. Schimbată astfel, iar a trecut munţii şi iar a ajuns la uşa fetei. A bătut la uşă, a apăsat butonul soneriei, dar niciun semn din partea copilei. Tocmai când se gândea dacă fata n-o fi la piaţă, că Albă-ca-Zăpada a scos capul pe fereastră şi i-a spus că nu are voie să primească pe nimeni.

-Altă pagubă să n-am! a răspuns ţăranca. Slava domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da’, până una-alta, hai de ia şi tu unul, că e promoţie şi nu-i pe bani!

-Eşti surdă, babo? Nu auzi ce-ţi spun? Nici nu mă gândesc să-l iau, n-am voie să primesc nimic!

-Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... i-a sugerat cotoroanţa întrebarea cu viclenie. Fii pe pace, copiliţo!.. Iaca, tai mărul în două jumătăţi: jumătatea mai mare mănânc-o tu, iar jumătatea mai mică o mănânc eu.

Pofticioasa de Albă-ca-Zăpada a întins mâna pe fereastră luând jumătatea înveninată. După primul dumicat a căzut lată fără suflare. Maştera a plecat de pe loc cu a treia direct la oglindă şi a auzit vorbele după care tânjise atât:

-Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!

Când piticii au ajuns acasă grăbiţi să nu piardă Telejurnalul iar au găsit-o pe Albă-ca-Zăpada fără suflare. Era moartă de-a binelea. Au ridicat-o, au controlat-o, au pipăit-o (aici trebuie remarcat zelul deosebit al celui de-al şaptelea pitic care tot insista că trebuie să i se deschidă rochia la piept...) dar totul a fost zadarnic. După ce au plâns-o trei zile, au decis că, fiind atât de frumoasă să o pună într-o raclă de cleştar.

-Ca pe Lenin, a completat cu această ocazie Mutulică.

După care au cocoţat racla în vârful unui munte ca să poată fi văzută şi de pe staţia internaţională Soiuz. S-a întâmplat ca un prinţ să se rătăcească în pădurea aceea şi să dea peste pitici, cerându-le găzduire. Plecând a doua zi, el a văzut sicriul din creştetul muntelui. Atât s-a rugat şi i-a implorat pe pitici să îi dea sicriul cu copila, că aceştia au acceptat. Prinţul şi-a chemat slugile şi le-a poruncit să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze.

-Mai bine că am scăpat de ea, a venit comentariul Înţeleptului. Din cauză că făceam de gardă cu rândul la căpătâiul ei ne scăzuse productivitatea cu 13,25%!'

Cum mergeau slujitorii aşa, s-a întâmplat ca unul dintre ei, mai împiedicat de felul lui, să se poticnească şi să zdruncine racla. Imediat, bucăţica de măr pe care o înghiţise i-a sărit afară din gâtlej. Domniţa a deschise ochii, a ridicat capacul sicriului şi s-a sculat în capul oaselor de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.

-Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea curioasă ca toate femeile.

-Cu mine eşti, cu mine! a început să strige prinţul de parcă era la meci pe Ghencea.

I-a povestit toate câte s-au întâmplat, după care i-a cerut mâna şi au plecat spre palatul prinţului unde au făcut o nuntă de s-a dus vestea. Cotoroanţa s-a certat rău cu oglinda şi, de nervi, a răposat. Acuma, că s-a terminat povestirea, daţi-mi voie să exprim câteva nedumeriri:

1. Câţi ani avea Albă-ca-Zăpada când a găsit-o prinţul? Din spusele autorului, avea şapte ani când a fost remarcată de maşteră. Să zicem că a împărăteasa a mai răbdat un an, ceea ce nu prea e de crezut la atâta ură cât era în ea. Asta face opt ani. Să zicem că a mai coabitat un an cu piticii. Pentru că nu cred că o femeie normală poate fi fericită mai mult timp pentru că le face curăţenie unor pitici mineri. Asta face nouă ani. Să mai presupunem că a stat un an pe vârful muntelui. Asta face zece ani. Să presupunem iarăşi că pregătirile de nuntă au mai durat un an. Asta face unsprezece ani. Imposibil! Nici măcar în poveşti fetele nu se mărită la unsprezece ani. Nici măcar la doisprezece sau la treisprezece. Eu cred că aici ar trebui să intervină autorităţile pentru protecţia copilului...

2. Câtă minte credeţi că poate avea o împărăteasă (era să zic o nevastă de fotbalist...) de se compară ea, femeie matură, cu o copilă de şapte ani?

2. De dragul povestirii, să admitem că fata era majoră, având cel puţin optsprezece ani. Ei bine, dragii mei, aici e cea mai mare nelămurire. În ce pat a dormit ea toată perioada cât a stat la pitici, ştiut fiind că în căsuţă erau fix şapte pitici care dormeau fix în şapte paturi. Ca o notă ajutătoare, aţi remarcat comentariul Somnorosului imediat după ce a găsit-o în pătuţul lui?

Să auzim de bine!