Analiza unei fabule-Ursul păcălit de vulpe

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Până acum am tot analizat şi răsanalizat tot felul de basme, legende sau povestiri. De data asta vom trece la un nivel mai elevat, la analiza unei fabule. Iar cea a bietului urs păcălit de şireata de vulpe ni s-a părut cea mai sugestivă.
Firul epic e simplu: un urs flămând şi lacom se întâlneşte cu o vulpe şireată care duce un coş plin cu peşte. La sugestia ticăloasă a vulpii, ursul îşi bagă coada în lacul recomandat de aceasta (adică de vulpe), lacul îngheaţă, iar ursul ca să scape este nevoit să renunţe la coadă. De atunci se pare că provine celebra expresie: d’aia n’are ursul coadă… cu accente de reproş evidente. Morala fabulei ar fi că nu e bine să crezi tot ce ţi se spune, pentru că atunci nicio putere nu te salvează în faţa şireteniei.
Primul lucru care ne atrage atenţia este darul vorbirii pe care îl au cele două animale. Nu este ceva neobişnuit într-o fabulă ca animalele să vorbească. Dar, de cele mai multe ori, se pare că este vorba de o traducere a limbajului trupului şi nu de vorbirea articulată. Mai mult, singurele fiinţe pe care am avut ocazia să le auzim vorbind oricare din noi sunt papagalii. Dar ca să confunzi o vulpe cu un papagal ni se pare ceva forţat, chiar dacă există unele asemănări de culoare…
Al doilea aspect interesant este cel al existenţei cozii la urşi. Nicio fosilă dintre cele descoperite până acum nu a confirmat existenţa vreunei cozi, alta decât ciotul actual, la vreun urs sau strămoş de-al lui. E drept că, în urmă cu sute de mii sau milioane de ani în urmă au bântuit pământul nişte vietăţi care, e drept că aveau coadă, dar nici urşi nu erau. De fapt, erau strămoşii aproape a tuturor mamiferelor de acum. De unde putem să înţelegem foarte bine că nu erau nici fabulişti care să consemneze evenimentul…
Cel de al treilea aspect notabil este legat de momentul desfăşurării acţiunii. Din faptul că, după ce îşi bagă coada în apa lacului, aceasta a îngheţat şi ursul a rămas captiv rezultă cu mare claritate că acţiunea se petrece iarna. Că nu am auzit de lacuri ca să îngheţe vara…, iar iarna nu-i ca vara. Dar şi copiii ştiu ce face un urs iarna: hibernează! În nici un caz nu stă de vorbă cu vulpi şirete sau nu se duce la pescuit. Tot ce putem să facem pentru susţinerea autorului fabulei este să presupunem că, în vremurile acelea iarna era ca vara, adică în timpul verii era iarnă şi în timpul iernii nu era vară sau, altfel spus, era iarnă tot timpul, ceea ce ne duce cu gândul la glaciaţiuni.
Ultimul aspect semnificativ este acela al arealurilor în care îşi duc traiul cele două vieţuitoare. Vulpea, după cum am învăţat la şcoală, este un animal de stepă, poate doar dacă merge în vizită la vreo rudă să ajungă pe munţi şi dealuri. Pe de altă parte, ursul este un animal de pădure, dar nu de orice pădure, ci de pădure ca lumea, deasă şi întunecoasă în care o vulpe nu se gândeşte să intre nici dacă are lanternă şi GPS.
Punând cap la cap toate acestea, putem trage două concluzii:
1. Autorul a vrut iniţial să menţioneze cu totul alte două vietăţi, cum ar fi castorul şi vulpea, dar castorul are coadă sau ursul şi veveriţa, dar veveriţa, deşi e şireată, nu mănâncă peşte. Ulterior, dintr-o greşeală de redactare a ieşit cuplul ursul şi vulpea.
2. Acţiunea s-a petrecut cu adevărat, dar atunci va trebui să întoarcem ceasul mult, foarte mult înapoi în timp şi anume la data de 6 martie 63689325 î.Ch. Doar atunci s-ar fi putut îndeplini condiţiile cerute de fabulă: era perioada “babelor” şi apa lacului putea îngheţa chiar dacă ursul ieşise din hibernare şi toate animalele semănau între ele, ocupând arealuri nediferenţiate şi scoţând cam aceleaşi mormăituri care ne-ar putea duce la ideea unui grai comun.
Să auzim de bine!