Tăbăcirea pieilor

Imagine preluată de pe iyli.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sincer cum mă ştiţi, am recunoscut cu timp în urmă că am fost ghid. Şi nu din orice fel, ci varianta hard, ca să zic aşa, adică ghid montan. A, că mai făceam şi niscai tururi ale diferitelor oraşe cu autocarul, o făceam că să nu-mi ies din mână, cum se zice pe la noi, prin Drumul Taberei.

Referitor la diferite întâmplări petrecute cu ocazia exercitării acestei meserii am postat deja destule articole. Dacă stau să mă gândesc, aş putea acoperi necesarul de postări al blogului pe câteva luni povestindu-le pe toate (Iată câteva: deja povestite http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/04/efectele-unei-proteze.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/06/cum-sa-tii-pieptul-la-viespi.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/11/urcatul-in-alergare.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/03/ciorapii-lui-georgica.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/11/o-groaza-de-salvamontisti.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/12/sania-inversata.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/07/garoul.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/02/excursia-cu-colegii.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2009/12/diminutive-din-sinaia.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/12/pioletul.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/12/parabola-cu-scoala.html#axzz1kHO5DHmm). Cea mai plăcută? După ce am condus două zile prin munţi un grup de vreo treizeci de copilaşi, la coborârea din tren în Gara de Nord, aceştia mi-au oferit o piesă de artizanat cu menţiunea „Celui mai bun ghid”. O păstrez la loc de cinste la căpătâi. Cea mai neplăcută? Aflându-ne în telecabina spre Cota 2000, unei turiste i s-a făcut rău şi a vomat chiar în rucsacul meu (mă aflam cu spatele la ea) ca să nu facă murdărie în telecabină... Am descoperit fapta comisă abia la cabană, când mi-am băgat mâna în rucsac ca să-mi scot şosetele de schimb…

Desigur că, repectând cutumele blogului, azi vă voi povesti tot o întâmplare veselă.

E vineri după-amiază. Zac în fotoliu şi citesc o carte. Vremea plăcută şi muzica discretă îmi creează cea mai potrivită atmosferă. Păsărele ciripesc pe ramuri, fluturi naivi îşi etalează zborul tăcut pe la fereastră, glasuri cristaline de copii se aud în depărtare (Mama lu’ Ionuuţ, mama lu’ Ionuuţ!), o gospodină bate maioneza cu telul… Brusc, această atmosferă idilică este spulberată de soneria de la intrare. Mă reped la uşă, deschid şi în prag dau de silueta cunoscută a bunului meu prieten Iulică.

- Salutare! mă salută insul zâmbind cu gura până la urechi.

- Salve şi mii de bombe! îi răspund eu încurajator. Hai fuga că se încălzeşte şerbetul! (aici e cazul să vă mărturisesc faptul că amândoi suntem mari amatori de şerbet. Evident, servit cu apă rece…)

Omul intră grăbit, salivând şi cu sufletul plin de speranţă. Ne aşezăm în fotolii cu câte o porţie babană de şerbet în paharele aburinde de rece ce e apa. Iulică îmi este bun coleg de breaslă şi o coincidenţă, care se va dovedi a fi nefericită, face ca să obţinem aceleaşi valori la măsurătorile antropometrice.

- Frate, am nevoie de ajutorul tău, apucă el să mormăie printre molfăituri.

- Aha, îi răspund eu, atent mai mult la şerbet, decât la el.

- Am un grup sâmbăta asta, continuă el sorbind ultimele picături de apă.

- Şi? continui eu la fel de neatent, crezând că are un grup mai mare şi are nevoie de un ajutor.

- Nu am echipament. Mai bine zis, nu mai am echipament.

Simt că este momentul să ridic o sprânceană. Vâzându-mi mimica, omul vine cu precizări.

- Frate, bocancii sug apa ca un burete, hanoracul e descusut, jambierele sunt ferfeniţă, ce să-ţi mai spun…

Declaraţia lui mă loveşte la trei coaste, unde e greu voinicului. Nu trecuseră nici două zile de când îmi cumpărasem un set nou. Bocanci noi, hanorac nou, jambiere noi, rucsac nou, ochelari noi. Câteva clipe mă gândesc dacă, nu cumva, m-a observat pe când ieşeam din magazin cu noile achiziţii. Dar Iulică nu e omul acesta. E prea corect, prea deschis şi prea leneş ca să umble teleleu prin oraş.

- Frate, trebuie să-ţi fac mărturisirea că sunt fericitul posesor al unui set nou. Inclusiv ochelari de schi! îi precizez ridicând un deget.

- Ah! vine răspunsul scurt şi explicit al individului.

- Ţi-am făcut precizarea nu ca să crezi că nu te voi ajuta, ci ca să înţelegi că sunt noi, noi de tot, nepurtate, dacă pot să mă exprim aşa. Adică, vreau să te rog să ai grijă de el, să nu mi-l strici. Nu voi suporta vederea nici măcar a unei zgârieturi.

- Frateee! zbiară omul sărind şi răsturnând paharul gol, te iubeseesc, îţi voi fi sclav pe vecie, să vii cu un notar să trec casa pe numele tău, să…

- Băiete, îl liniştesc eu cu un ton grav, fii serios, aşa cum te cunoaşte buna ta mamă. Dar te rog să reţii în mod deosebit aspectele legate de noutatea bocancilor: nepurtaţi, neatinşi! Aşa îi primeşti, aşa îi restitui!

Mai devorăm o porţie bună de şerbet, îl împroprietăresc cu echipamentul meu cel nou şi omul plecă smeţ ca un brad din frumoşii noştri munţi Carpaţi.

Trece ziua de sâmbătă, trece şi cea de duminică şi mai trece şi ziua de luni. Luni seara, exact când orice om normal se bucură de reîntoarcerea în sânul familiei iubitoare şi îşi caută papucii cu ardoare, aud soneria de la intrare. Deschid, şi în prag dau de acelaşi Iulică cu care mă întâlnisem vineri. Numai că, de data asta, omul nu mai zâmbeşte. Aş putea spune chiar că e trist. Zâmbetul i-a dispărut, umerii îi sunt aduşi, mersul chinuit. Arată atât de posac, încât mă tem că îmi va refuza şerbetul. Ia loc, îi pun în faţă porţia cuvenită de şerbet şi îi fac un semn explicit că îl ascult.

- Frate, ţi l-am adus. E în rucsac, l-am lăsat în hol. E neatins, aşa cum ai poruncit, articulează el cu greu.

- În regulă, ţi-ai câştigat şansa de a te bucura de viaţă în continuare, precizez eu ca nu cumva să creadă că restituirea echipamentului în stare de nefuncţionare ar fi rămas nepedepsită.

- Stai liniştit, totul e în perfectă stare. Inclusiv bocancii, oftează el din greu.

Observ în glasul lui o notă de obidă la adresa bocancilor mei, aşa că îi cer lămuriri:

- Ai ceva împotriva bocancilor mei? îl întreb eu privindu-l pe sub sprâncene.

- Dacă am ceva împotriva looor? Îi urăsc, îi detest, i-aş ucide dacă aş putea!

- Ho, ho! Ce şi-au făcut bieţii mei bocanci? Vezi cum vorbeşti că te tai de la porţia legală de şerbet!

- Bieţii tăi bocanci? M-au ucis, m-au schilodit, am picioarele numai răni şi călcâiele numai găuri! Bocanci? Instumente medievale de tortură! Nu mai am degete la picioare! Sunt făcuţi din oţel! Şi nu din oricare, ci din cel cu crom-wanadiu! M-au ros, m-au strâns, m-au bătut, m-au lăsat infirm, va trebui să-mi găsesc un cărucior pentru deplasare, îşi continuă el diatriba.

- Frate, te-am avertizat că sunt noi, încerc eu o scuză puerilă.

Pe motiv că trebuie să se refacă, omul mă mai uşurează de o porţie de şerbet, apoi pleacă cu durerea lui.

Trec şi restul zilelor săptămânii şi vine ea ziua de vineri când, aflu de la agenţie că am şi eu un grup pentru sfârşitul săptămânii. Sâmbătă dimineaţa mă scol cu noaptea în cap şi încep echiparea. Brusc, îmi aduc aminte de spusele bietului Iulică. Cu cea mai mare grijă încep procedura încălţării, pregătit de ce-i mai rău. Surpriză! Bocancii intră uşor pe picioarele încălţate cu şosete groase, şireturile se închid uşor, pielea lor este moale şi plăcută ca o mănuşă. Termin echiparea, părăsesc apartamentul şi parcurg câţiva metri. Nicio problemă, bocancii mei sunt moi, plăcuţi la călcătură, o adevărată plăcere să merg cu ei.

Morala cinică a povestirii? Ai o pereche de pantofi noi, tari şi nepurtaţi? Nicio problemă! Îi împrumuţi pentru o zi unui prieten. Sau unui duşman…

Să auzim de bine!!

O legătură organică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Soarta noastră fuse crudă astă dată, ar fi spus marele Bolintineanu văzându-ne mutrele şi trupurile ostenite.
Tocmai am poposit la cabană, veniţi dintr-o ieşire de antrenament, aşa cum am fost învăţaţi la fiecare tabără de instruire anuală ca ghizi montani. De data asta, se pare că instructorul se întrecuse pe sine. E drept că şi vremea a ţinut cu el în sensul că viteza vântului nu trecea cu mult de 100 km/oră şi nici frig nu era mai jos de – 18 grade Celsius. Dacă la astea mai adăugaţi şi kilometri care am fost puşi... siliţi... obligaţi să îi parcurgem prin zăpada până mai sus de genunchi, atunci veţi avea o imagine cât de cât completă.
Nu ne arde de mâncare, nici de băutură, iar fumătorilor le tremură mâinile în aşa hal încât riscă să-şi bage ţigările în urechi. Culoarea feţelor noastre bate spre un vineţiu de toamnă cu mici irizaţii sângerii, care dau un aspect baroc imaginii generale. Zăcem de minute bune pe marginile paturilor şi ne privim abulici. În alte condiţii poate că am fi râs de moţul vreunuia sau de urechile altuia, dar acum suntem atât de obosiţi şi înfriguraţi încât suntem convinşi că, dacă deschidem gura, ne vor cădea dinţii pe pardoseală.
După câteva minute bune, ca să nu zic sferturi de oră, de zăcut încep să apară primele mişcări la cei mai voinici: Radu reuşeşte să se scobească în ureche, iar Matei face o tentativă de aplecare spre bocanci. Reuşeşte doar pe jumătate, în sensul că rămâne aşa, aplecat, cu mâinile atârnând şi de undeva de sub pat auzim un horcăit care ar vrea să ne spună ceva în genul:
- Fraţilor, pe mine mă lăsaţi aici până la primăvară...
Căldura dormitorului începe să îşi spună cuvântul şi, pe lângă feţele care capătă un spor de culoare roşie, pantalonii încep să se dezgheţe şi reuşim să facem primii paşi. Să nu credeţi că sunt paşi de om normal, cu şapte ani de acasă. Nuu, nici vorbă! Ne mişcăm aidoma celor de la secţiile de fizioterapie, târând picioarele, gâfâind şi ţinându-ne de paturile suprapuse. Mai târziu, după ce am revenit la viaţă, s-au auzit voci care susţineau că noi am fi putut fi folosiţi ca material documentar într-un film despre lagărele din Siberia.
Toţi suntem aşezaţi care cum putem pe paturile de jos întrucât nimeni nu are puterea şi curajul ca să se urce în patul de deasupra. Nu pentru că nu ar ajunge, ci de frică să nu cadă pentru că în acest caz s-ar sparge în cioburi ca o cană... Această aşezare face deosebit de dificilă deplasarea celor puţini printre paturile şi aşa destul de apropiate, riscurile de mutilare reciprocă crescând cu fiecare minut.
Port o pereche de bocanci a căror tălpi au fost într-o viaţă anterioară şenile de tanc rusesc T 88. Altfel nu îmi pot explica mărimea, duritatea şi ascuţişul striurilor. Încălţat cu aceşti bocanci de asasin încerc să mă deplasez printre paturi nu mai mult de 83,6 de centimetri, cu dorinţa sinceră de a face loc unui alt coleg care tot încerca să lase să-i cadă rucsacul şi nu reuşea din cauza înghesuielii. Era deja la a doua ratare şi printre gâfâituri ne-a dat de veste că dacă nici acum nu reuşeşte, ne roagă să nu-l îngropăm cu rucsacul. Fac un pas, reuşesc să îl fac şi pe al doilea, moment în care îmi este dat să aud un urlet cumplit, neomenesc, urlet care ar putea fi codificat în limbaj ASCII astfel:
- Aaargh!
Este vocea lui Cornel, transformată de frig şi durere care încearcă astfel să-mi semnalizeze că l-am călcat. Mă opresc brusc, privesc omul, privesc piciorul şi omul continuă în grai articulat, dovedind o înţelegere îngustă a relaţiei dintre om şi organele care-i constituie corpul:
- Bre, m-ai călcat pe picior, ce mama naibii! Mi l-ai zdrobit complet!
Prompt cum sunt, nu întârzii cu răspunsul:
- Lasă, bre, piciorul! Ce treabă ai cu el? Tu să fii sănătos!
În timpul celor patru zile rămase în tabără în continuare mi-a fost dat să îl văd de numeroase ori pe Cornel stând pe marginea patului, ţinându-şi piciorul în braţe şi încercând să găsească o modalitate de a înţelege cum s-ar putea simţi sănătos şi indiferent având un picior bolnav...
Să auzim de bine!