"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 14 ianuarie 2011

O legătură organică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Soarta noastră fuse crudă astă dată, ar fi spus marele Bolintineanu văzându-ne mutrele şi trupurile ostenite.
Tocmai am poposit la cabană, veniţi dintr-o ieşire de antrenament, aşa cum am fost învăţaţi la fiecare tabără de instruire anuală ca ghizi montani. De data asta, se pare că instructorul se întrecuse pe sine. E drept că şi vremea a ţinut cu el în sensul că viteza vântului nu trecea cu mult de 100 km/oră şi nici frig nu era mai jos de – 18 grade Celsius. Dacă la astea mai adăugaţi şi kilometri care am fost puşi... siliţi... obligaţi să îi parcurgem prin zăpada până mai sus de genunchi, atunci veţi avea o imagine cât de cât completă.
Nu ne arde de mâncare, nici de băutură, iar fumătorilor le tremură mâinile în aşa hal încât riscă să-şi bage ţigările în urechi. Culoarea feţelor noastre bate spre un vineţiu de toamnă cu mici irizaţii sângerii, care dau un aspect baroc imaginii generale. Zăcem de minute bune pe marginile paturilor şi ne privim abulici. În alte condiţii poate că am fi râs de moţul vreunuia sau de urechile altuia, dar acum suntem atât de obosiţi şi înfriguraţi încât suntem convinşi că, dacă deschidem gura, ne vor cădea dinţii pe pardoseală.
După câteva minute bune, ca să nu zic sferturi de oră, de zăcut încep să apară primele mişcări la cei mai voinici: Radu reuşeşte să se scobească în ureche, iar Matei face o tentativă de aplecare spre bocanci. Reuşeşte doar pe jumătate, în sensul că rămâne aşa, aplecat, cu mâinile atârnând şi de undeva de sub pat auzim un horcăit care ar vrea să ne spună ceva în genul:
- Fraţilor, pe mine mă lăsaţi aici până la primăvară...
Căldura dormitorului începe să îşi spună cuvântul şi, pe lângă feţele care capătă un spor de culoare roşie, pantalonii încep să se dezgheţe şi reuşim să facem primii paşi. Să nu credeţi că sunt paşi de om normal, cu şapte ani de acasă. Nuu, nici vorbă! Ne mişcăm aidoma celor de la secţiile de fizioterapie, târând picioarele, gâfâind şi ţinându-ne de paturile suprapuse. Mai târziu, după ce am revenit la viaţă, s-au auzit voci care susţineau că noi am fi putut fi folosiţi ca material documentar într-un film despre lagărele din Siberia.
Toţi suntem aşezaţi care cum putem pe paturile de jos întrucât nimeni nu are puterea şi curajul ca să se urce în patul de deasupra. Nu pentru că nu ar ajunge, ci de frică să nu cadă pentru că în acest caz s-ar sparge în cioburi ca o cană... Această aşezare face deosebit de dificilă deplasarea celor puţini printre paturile şi aşa destul de apropiate, riscurile de mutilare reciprocă crescând cu fiecare minut.
Port o pereche de bocanci a căror tălpi au fost într-o viaţă anterioară şenile de tanc rusesc T 88. Altfel nu îmi pot explica mărimea, duritatea şi ascuţişul striurilor. Încălţat cu aceşti bocanci de asasin încerc să mă deplasez printre paturi nu mai mult de 83,6 de centimetri, cu dorinţa sinceră de a face loc unui alt coleg care tot încerca să lase să-i cadă rucsacul şi nu reuşea din cauza înghesuielii. Era deja la a doua ratare şi printre gâfâituri ne-a dat de veste că dacă nici acum nu reuşeşte, ne roagă să nu-l îngropăm cu rucsacul. Fac un pas, reuşesc să îl fac şi pe al doilea, moment în care îmi este dat să aud un urlet cumplit, neomenesc, urlet care ar putea fi codificat în limbaj ASCII astfel:
- Aaargh!
Este vocea lui Cornel, transformată de frig şi durere care încearcă astfel să-mi semnalizeze că l-am călcat. Mă opresc brusc, privesc omul, privesc piciorul şi omul continuă în grai articulat, dovedind o înţelegere îngustă a relaţiei dintre om şi organele care-i constituie corpul:
- Bre, m-ai călcat pe picior, ce mama naibii! Mi l-ai zdrobit complet!
Prompt cum sunt, nu întârzii cu răspunsul:
- Lasă, bre, piciorul! Ce treabă ai cu el? Tu să fii sănătos!
În timpul celor patru zile rămase în tabără în continuare mi-a fost dat să îl văd de numeroase ori pe Cornel stând pe marginea patului, ţinându-şi piciorul în braţe şi încercând să găsească o modalitate de a înţelege cum s-ar putea simţi sănătos şi indiferent având un picior bolnav...
Să auzim de bine!

4 comentarii:

  1. Cam greu, recunosc. Dar poate trai si fara... picior sau dorul de el. :)) Desi razbate un strigat de ajutor si se obsserva o teribila pofta si nevoie de odihna..., am zambit. Dragut.

    RăspundețiȘtergere
  2. Te-ai gandit vreodata sa scrii si sa publici o carte? Sau poate ai facut-o deja. Oricum, Vio, ai un talent, felul cum te exprimi e de-a dreptul unic,asa ca foloseste-te de el.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ QED: Ca de obicei, şi această întâmplare a fost reală. Inclusiv piciorul zdrobit...

    RăspundețiȘtergere
  4. @ fairytale: Să ştii că am scris o carte, dar despre fotografie, aşa că nu se pune... Văd că te alături corului Madrigal al celor care mă îndeamnă la asemenea fapte. Partea proastă e că am promis că o voi face. Aşa că... sănătoşi să fim!

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!